Alexandra Diaconu

căderea din mine (1)

jurnalul venirii lui alexandru


 

tardiv să scriu acum un jurnal al venirii lui alexandru. atunci nu mi-a putut trece prin minte o anomalie ca asta. dacă nici nu știam că a venit, de unde-aș fi putut eu să știu. că el va fi cel care va pleca, lăsînd totul în urma lui. luînd totul cu el.

***
voi umbla deci, cotrobăind prin memorie. prin cutia mea neagră. am păstrat acolo, inevitabil, însemnări-amintiri ale rătăcirilor noastre. ale minților, zborului și-ale căderilor noastre. eu am căzut în el, el a căzut în mine.
și-apoi am urmat zborul invers. el a căzut din mine, eu am căzut din viață, bușindu-mi sufletul de-asfaltul cenușiu și rece.

***
o voce de-alexandru dezamăgit îmi spunea odată că eu nu scriu nimic despre el. dar mîna mea nu mai cunoștea atunci scrisul. despre nimic. de parcă n-ar mai fi avut nimic de spus. de parcă s-ar fi ajuns la fundul sacului de cuvinte. la început fusese deci cuvîntul. și-apoi tăcerea. cuvîntul s-a întors acum, să-i plătească păcatele.

***
mă gîndesc c-atunci cînd mori nu mai scrii nimic, nici noaptea cînd somnul te disprețuiește, nici dimineața, la cafea, cînd timpul încremenește în același miros proaspăt. mă gîndesc că ești împăcat cu toate lucrurile astea lumești și nu mai găsești nimic de comentat. mă gîndesc că dincolo ești liniștit și odihnit.

***
mă gîndesc că sfîrșitul seamănă cu zborul calm al unei păsări. sau doar cu ceea ce mai rămîne din zbor cînd aripa se oprește. în plutirea aceea lentă, încetinită pînă la disperare, trebuie să zacă și să lenevească eternitatea. pasărea toată rămîne atunci înfiptă în nemișcare. și cine n-ar lîncezi înfipt într-o armă ca asta? cine nu s-ar opri să privească de-acolo peisajul?

***
cred că atunci cînd mori, timpul își pierde relevanța și puterea asupra ta. cred că ești mai presus de timp și, în cele din urmă, poți spune că l-ai sfidat și l-ai învins. după ce te-a hăituit el o viață întreagă, e rîndul tău să fii cel care controlează veșnicia. și-i spui cum să joace, cum să plîngă, cum să-mbătrînească. cum să dea apoi din aripi și cum să plutească.

***
toți vor aripi. o să-ți dau niște aripi de hîrtie, îi spuse îngerul. la ce mi-ar folosi dacă n-aș simți cerul în jurul meu, îmbrăcîndu-mă, ci doar scîrțîitul pămîntului printre dinți? răspunse copila. golul din mine nu m-ar înălța mai sus? la sfîrșit măcar, îmi vei da aripi?
dar oamenii n-au fost niciodată îngeri...

***
cînd am să mor să-mi puneți în sicriu multă hîrtie albă și cerneală. dacă-mi vine vreo idee și voi vrea s-o notez, ceva memorabil, ceva răscolitor pentru suflet? să nu se piardă. c-așa pățesc eu mereu prin autobuz.

***
cele mai multe gînduri mă traversează-n autobuz. privind pe geam. ca niște flash-uri pline de-nțelesuri. de parc-aș călători prin timpul-memorie și nu prin spațiu, prin locuri comune. nu pot nota nimic niciodată. eu cobor la stația x și toate cuvintele mele rămîn încremenite pe scaune. în tramvaiul treișdoi, în autobuzul treitreiunu, în metroul imeghebe-pipera. ferice de ele, gînduri fără nici o destinație. și lor le vin în minte mereu și mereu alte gînduri. ce-ngrămădeală pe traseele astea! noroc că nu pute a transpirație.
vezi tu, alexandru, toate mijloacele astea de transport în comun cum trasează culoarele sufletului prin vremurile fără ceasuri? rețele de trafic pentru liberă circulație.

***
să-mi puneți deci în sicriu niște caiete de-o sută de file și-un stilou fain, cerneală neagră, chinezească. să scriu despre ce-am să văd pe-acolo, să vă trimit răvașe. eu sînt bine mersi, salutări călduroase din moarte, vremea e faină pe-aici, fac plajă-n fiecare dimineață, seara adun scoici, am să v-aduc suveniruri, vă sărut dulce pe toți. și poate mi-e dor.

***
nu l-am recunoscut ca fiind un bărbat pe care l-aș fi iubit. nu puteam vedea nimic la el, nimic din ce avea să fie parte din mine sau chiar ființa mea toată. nimic din ce aveam să ador mai tîrziu. de exemplu, tricourile lui albe. sau diminețile.
m-a sunat într-o noapte și mi-a spus că-i e dor pînă și de umbra mea. un străin, imaginați-vă, să vină să-ți îmbrățișeze umbra. și umbra ta, tremurînd, să-i răspundă. durerea cuvintelor mi s-a azvîrlit atunci pînă-n măduva oaselor. aș fi jurat că mi-am frînt coloana vertebrală, era doar o coaliție-ntre noi, care ne lipseam.

***
îngerul cu cel mai frumos zbor a căzut într-o zi în ochiul plîngînd. copila l-a descoperit mai tîrziu, zburînd în corpul ei, tot mai puțin frumos. asta de cînd începuse să fie îngerul ei păzitor. un zbor hidos și totuși... cel mai frumos înger de pe pămînt.

***
în urma lui a mai rămas doar liniștea dintre cuvinte. o amintire a stării de bine și-atît. de-atunci n-am mai trăit-o niciodată. noi oare chiar nu ne-am spus nimic în tot acel timp?

***
la marginea apei fără sfîrșit. de parcă ne-am fi retras la capătul lumii. atunci mi se părea un scenariu ieftin. acum cred că era vorba doar de un loc din care nu puteai merge mai departe. decît dacă ai fi făcut un efort. nicidecum înot. și-ai fi despărțit valurile, la dreapta și la stînga.

***
despre zilele lui dinainte de mine nu știu nimic. nici el nu știe despre mine. trecuturile își pierduseră urma atunci. eram doar noi, cei de acolo, nici o alexandră de doișpe ani sau vreun alexandru de opșpe. eram cum te văd și cum mă vezi. poate că acelea au fost dimineți în care zilele n-au binevoit să se trezească.

***
despre zilele care-au trecut pentru alexandru fără mine nu știu nimic. nu mai știu nimic de cînd el a plecat. lăsînd totul în urmă, luînd totul cu el. ce importanță ar avea? am rămas aceeași alexandră de douăzeci de ani și-același alexandru de douăzeci și trei. neschimbați. doar timpul s-a schimbat. ca o haină murdară, de el însuși s-a dezbrăcat.

***
pielea lui mirosea a somn. nu știu cum se face, mi-a luat ceva timp să-mi dau seama. mirosul ăla îmi inspira o liniște de început de lume. o respirație ușoară de copil. o lipsă a grijilor. poate în somn ești mai mult fericit decît nefericit. poate că, dacă nu ți-ar dormi și buzele, ai putea zîmbi o noapte întreagă, cu-aceeași seninătate pe chip.
zîmbetul îmi cade acum în fundul buzelor.
dormeam altfel lîngă el, nu mă foiam niciodată prin somn, în brațele lui. de parcă nici n-am fi fost acolo, în patul cu cearșafuri albe, ci prin altă parte. un loc frumos îmi imaginez, un loc din altă realitate. ne trezeam la fel. în aceeași îmbrățișare și nu-ntr-alta.
mă strîngea între coaste, eu îl primeam lîngă tîmplă și gleznele lui îmi legau glezna. nopțile se speriau și fugeau repede. ca hoții surprinși cu mîinile în buzunarele altora.

***
un somn foarte odihnitor. cum n-am mai dormit. niciodată pînă să-l întîlnesc pe el. acum aștept ultima noapte. poate-l reîntîlnesc acolo. și poate mă va lua din nou în brațe, legîndu-mi glezna. s-atîrn așa, deasupra căderii. mereu.

 

Alexandra Diaconu

motto:
"Ar trebui să se pună un grătar la
intrarea în suflet,
ca să nu se mai bage nimeni în el
cu cuțitul.
"
Marin Sorescu - Iona