Nora Vasilescu

"e doar un joc
de rezonanță"
george vasilievici, gabi78, Editura Vinea, București, 2001

 


Placebo... Poem în care Emilia se povestește... Ninonino... Poemu' de dragoste pentru gabi... Jaa... Câteva povestiri... Cecile... Mac. Nouă voci de-ale lui Vasilievici ne ajung din urmă, ne ies în față și pe potopesc pe traseu. Nu știu câtă structură e în succesiunea lor, sau cronologie sau conotație sau dragoste (păi,da, că știut lucru e tabla de materii a unui volum de poezie ca obiect susceptibil de amor), dar înăuntru e ordine. Scheletul se așează curat, carpiene și metacarpiene, ciocan, scăriță, nicovală, deși e destulă carne deasupra ca biopsia să nu mai fie necesară. Poetul - fiindcă poet este tânărul nostru absolvent de finanțe - sădește, plivește, sapă și culege. Culege poezie deocamdată, în cantități mari, deși încă joaca primează.

S-ar putea, de fapt, să nu fie deloc așa, iar sentimentul experimentului încheiat cu fiecare poem să ne fie doar capcana de prins urechile lungi, iar carnea poemului să lipsească într-adevăr din coapsa lui Vasilievici, dar multe argumente nu am. Am în schimb destule vorbe să argumentez o pledoarie pentru un ins dotat care scrie nu de ieri, de azi, pentru o invenție verbală cu totul ieșită din comun, înaltă vrăjitorie a metaforei.

"tu să nu-i crezi
depinde numai de tine
de mine abia în ultimul moment"

"pe atunci intram în curbă
nu știam dacă voi reuși să te păstrez să te
împachetez sub faianța din baie"

"din pantoful pe care-l găsisem în iarbă
privește cum se scurge întunericul din el"

"Îmbătrâneam de la o zi la alta și uneori fără să ne descălțăm"

Autorul, după câte o formulare memorabilă de tipul ar mai fi și alți zei dar pe ei/îi vom lăsa la petrecerea/de pietoni dă senzația lui Cezar din Cele 12 munci ale lui Asterix, sticlindu-și orbitorul dinte. Nici la aproape două luni de la lectura lui Gabi78 nu mă părăsește imensa poftă de-a-i spune la ureche măcar că invenția verbală în exces face un textier și că mai multe coji se cer rupte să iasă poetul din capul de bufniță al Minervei. În fine, dublat de o minte care iubește simetriile construindu-le cu atât mai mult cu cât li se împotrivește.

Răsfoiesc în continuare și regăsesc presărate numeroase obsesii ale epocii, de la Emilia, un fel de Erendiră, până la contemporaneități românești pe care le-ar fi putut spune Florin Iaru (e (in)/stabil/și fragil/scaunul), Dan Iancu (când altul mereu același dacă nu chiar eu) și alții.

Din fericire toate acestea se zbat în același acvariu cu un autor puternic altfel tare m-ar mai tenta să-i interzic lectura amintindu-i ce mamă castratoare știe ea să fie din când în când și ce bine ne face să le mai și pocim din când în când mutra poeților vii sau morți care ni se pot învârt prin suflet.

Nora Vasilescu