Lucia Verona

Insert Object
Fragment de roman

Dimineață de aprilie. Afară ninge liniștit...
Anul 2000, pînă la care mai sunt azi 999 zile, va începe într-o sîmbătă. Azi e luni, așa că mă îmbrac și pornesc spre redacție. Intru în lift, totul pare normal, închid ușile și se stinge lumina. Asta nu mai e normal, dar nu mă surprinde. Altă dată mi s-a întîmplat să fie stinsă și să se aprindă cînd am închis ușile. Așa că, pe dibuite, apăs pe butonul P și el începe să coboare, iar în aceeași clipă se aprinde și lumina. Bine că totuși merge. E un lift ciudat, cu capricii și mofturi. Dar parcă numai lifturile au capricii! Multe obiecte, ai zice neînsuflețite, chiar fabricate în serie mare, se poartă ciudat, imprevizibil, incontrolabil.
Dinu Lazar De pildă imprimanta calculatorului de la redacție. Apeși pe "print", apare fereastra de dialog, scrii acolo să-ți imprime, să zicem, pagina a doua a documentului de care ai nevoie, dai "O.K.", după care aștepți cu emoție să vezi ce-o să facă. Tipărește? Nu tipărește? Imprimă prima pagină, pe care o ai deja? Sau poate pe a treia, sau o foaie albă? N-ai cum să prevezi ce are de gînd. Așa cum nu poți să știi ce imprimă, habar n-ai nici unde anume începe să imprime. O dată trage foaia pînă aproape de jumătate, altă dată n-o trage mai deloc, începe chiar în marginea de sus a hîrtiei. Cum are ea chef.
Iată o întrebare: pot obiectele să aibă sau să nu aibă chef?
Pot, cum să nu. Și de ce n-ar avea? Dar ce, nu sunt și ele ființe ca noi? Mă rog, nu chiar la fel. Poftim? Nu sunt deloc ființe? Trebuie să vă contrazic. Obiectele au o viață a lor. Iar dacă sunteți de altă părere, am să vă cer să-mi spuneți ce este viața. Ei? O definiție, vă rog frumos. Nu-i așa că nu aveți? Nici cei mai mari savanți n-au reușit să se pună de acord. Dumnezeu, cînd a creat lumea și i-a dat viață, n-a spus nimănui secretul. Îl păstrează și astăzi. Vă dați seama, dacă s-ar ști ce este viața, toată lumea ar începe să fabrice viață și unde am ajunge? Mi-e și teamă să mă gîndesc. Mai bine citesc știri. Uite, a murit părintele telescopului spațial Hubble. Un alt obiect cu toane, Hubble ăsta, dragul de el, acum a rămas și orfan. Iată altă știre. Gallileo (sonda spațială, nu Galileu care scoate-o sinteză din redingota franceză) a descoperit molecule organice pe sateliții lui Jupiter, adică pe Ganymede și Callisto. Ceva asemănător găsise el în ianuarie pe Europa. Satelitul, nu continentul. S-a găsit carbon. S-a găsit și azot. De aici pînă la viață mai e un pas. "Și între noi mai e un pas, atîta doar a mai rămas"... pardon, ăsta-i un cîntec de muzică ușoară. Adică tot un obiect, adică tot viață. Vreți să spuneți că nu? Atunci de ce un cîntecel banal ajunge șlagăr, îl fredonează toată lumea, se imprimă pe casete și CD-uri în milioane de exemplare, iar altul, mult mai bun din punct de vedere muzical (ca să nu vorbim de text), rămîne în anonimat? Parcă la oameni este altfel? Cîte un individ șters și fără personalitate ajunge multimilionar sau ministru, iar unul sclipitor, poate chiar genial, devine șomer sau este nevoit să ducă o existență modestă, fără a avea posibilitatea să se afirme. Asta-i viața! Sau, mai degrabă, cu semnul întrebării: asta-i viață?
Deci problema vieții este destul de complicată și chiar dacă nu vreau să intru în amănunte...

PARANTEZĂ

Evident că nu vreau. E prea riscant, doar n-o să vă dau acum argumente ca să susțineți că habar n-am de biologie, psihologie, sociologie și hazardologie. Bine, eu n-am. Vorbeam de habar. Dar credeți că ei au? Ei, biologii, care vor să cloneze oameni, dar încă n-au fost în stare să creeze o nenorocită de amoba sau euglena viridis, adică tot ce poate fi mai primitiv ca formă de viață. Psihologii, chiar dacă nu mai reduc totul la sex, abia reușesc să deslușească și să explice cum e cu sufletul, vai de sufletul nostru, psihi mu! Sociologii se ocupă numai cu politica și cu sondajele de opinie. Cît despre hazardologi, ce să mai vorbim. Dacă-i eliminăm pe cei care studiază calculul probabilităților pentru a cîștiga la loterie sau la ruletă, dacă nu știm ce sunt mulțimile fuzzy (eu habar n-am, dar mi s-a spus că există, așa cum se pare că există și o teorie a haosului, dar pe mine nu haosul mă interesează, cel puțin nu acum, ci întîmplarea, simpla întîmplare, ba chiar și întîmplările mai complicate), deci, ce mai rămîne? Nimic. Hazardologii nici măcar nu există. În cadru instituționalizat, vreau să spun. Așa, legile lui Murphy le vedem xeroxate pe toți pereții în birouri, le citim, le cităm, ne amuzăm și trecem mai departe. Nimeni nu ia în serios întîmplarea, nu se gîndește să facă o fundație, un institut, o comisie, un consiliu consultativ care să studieze legile întîmplării. Vreți să spuneți că întîmplarea nu are legi? Păi ce păzește Parlamentul, deputații stau degeaba? Ia să facă niște legi, că doar de-aia i-am votat! Iar cînd avem legile, nu se poate să nu găsim vreun sponsor să dea banii. Cineva interesat nu de reguli, ci de excepții, nu de rutină, ci de accident, de incident, de întîmplare pur și simplu. Credeți că va fi îmbulzeală? A, nu? Mă rog, lista rămîne deschisă.

ÎNCHID PARANTEZA

Așa, deci să revin la viață... Ce este viață și ce nu este? Care e diferența dintre ființe și neființe - sau lucruri, ca să le spunem ca la școală -, evident, dacă această diferență există.
Mai direct. Ce este calculatorul? Un obiect, la prima vedere. Asamblat în Japonia, să zicem, din componente fabricate în Malayesia și Coreea de Sud. Ca un televizor sau ca un casetofon. La a doua vedere, treaba stă un pic altfel. Calculatorul reacționează la gesturi și cuvinte, ca o ființă. Mai mult, ca un om. Dacă definim omul prin limbajul articulat, atunci calculatorul e foarte om, pentru că limbajul lui este articulat, ba chiar mult mai gramatical decît al majorității oamenilor.El vorbește perfect engleza și știe să te întrebe, să-ți răspundă, să-ți ceară ba una, ba alta, te încurajează, iar uneori rîde de tine. E drept, calculatorul nu este mamifer, nu naște pui vii (deocamdată) și nici măcar nu este vertebrat. Dar nici toți oamenii nu nasc pui vii, cît despre coloana vertebrală, ce să mai vorbim.
Mai bine să spun că, din observațiile mele, calculatoarele nu sunt identice. Mă refer la comportament. Uite, calculatorul meu. În primul rînd, nu-i spun calculator, ci compotier, de la computer.Numele nu l-am inventat eu, toate drepturile aparțin prietenei mele Anda.

PARANTEZĂ

Anda este, de fapt, Andreea. Acasă nu i se spune decît Anda, eu așa am cunoscut-o, iar cînd am sunat-o o dată la firma la care lucra, a venit la telefon cu mare întîrziere și mi-a explicat că acolo toți o știu de Andreea. Deci are un nume de serviciu și altul pentru timpul liber. Nimic mai firesc. De atunci și-a schimbat de vreo două ori locul de muncă, dar eu am învățat lecția și cînd o caut spun Andreea.
Anda-Andreea este principalul meu consultant in probleme de informatică și cam singura, dintre cunoștințele mele, care îmi spune tot ce vreau să știu. Prin asta se deosebește ea de alți informaticieni. Informaticienii sunt o castă, aproape o sectă, care divinizează calculatorul, se simt și ei un pic divini din această cauză și nu le place să dezvăluie secretele zeilor.
Anda-Andreea mai are și alte calități, dar acum pe mine mă preocupă, cum am mai spus, întîmplarea.

CRED CĂ POT SĂ ÎNCHID PARANTEZA.

Și revin la compotier. Imprevizibil ca toate ființele pe nedrept numite obiecte, azi dimineață a amuțit. A refuzat să mai scoată acele sunete melodioase care te anunță că ai marcat un punct sau că trebuie să fii mai atent la ce faci. Am încercat eu în tot felul să-l conving că fără sonor nu are același farmec, dar degeaba. Am intrat in tot felul de programe, de Help-uri, și în cele din urmă, a reînceput să piuie de mai mare dragul, de parcă n-ar fi tăcut o clipă. Cum și de ce, n-am îndrăznit să-l întreb, ca să nu se supere.
Te pomenești că are vreun virus! Calculatorul face viroze din te miri ce, ca un om, ba chiar mai mult decît atît, dacă nu-i întărești sistemul imunitar cu gamaglobulina anti-virus. Mai degrabă vaccin. Dacă nu e din tulpina virală potrivită, n-are nici un efect.
Bun, deci se poate demonstra că calculatorul (mi-e lene să fac acrobația gramaticală necesară pentru a evita cacofonia) este om sau măcar ființă. Așa cum se poate demonstra, cu argumente convingătoare, că omul este un mecanism, un robot, pe scurt, o mașină. La fel de ușor se poate demonstra și că automobilul este ființă. Și mașina de spălat.Și paltonul care se încăpățînează să tot cadă din cuier. Și hîrtiile care se ascund sub alte hîrtii, exact cînd ai nevoie de ele. Și cărțile, piesele de teatru, piesele de șah și piesele de schimb. Și liftul, mai ales liftul.
Și uite-așa, din paranteză-n paranteză, din ființă în obiect și invers, liftul se oprește. La etajul I. Pentru că așa are el chef. Ies din el și-mi continui drumul pe scări.

Lucia Verona