Trebuie să recunoaştem, pentru mulţi dintre noi fiecare revenire la Bucurşti a dirijorului Sergiu Comissiona păstrează semnificaţia reconectării cu ceea ce am putea numi profesionalismul muzical susţinut de la nivelul seniorial al comunicării artistice.
O face în baza unei experienţe artistice îndelungate practicată în relaţia cu colective artistice dintre cele mai diferite, în Europa, în Asia, în America, în relaţia cu colectivităţi umane, cu colective muzicale artistice şi acestea foarte diferite, de la nivelul orchestrelor de tineret la marile colective simfonice; de fiecare dată unitatea comună a comunicării artistice a rămas profesionalismul exercitat la dimensiunea umană a adresării, a receptării muzicale. Iar aceasta fără a vulgariza actul artistic ci, dimpotrivă, de ficare dată, încercând a converti disponibilităţile colectivului la starea de nobleţe a evenimentului muzical determinat de viaţa însăşi a opus-ului în cauză.
Comissiona este un partener ce direcţionează strădania colectivului orchestral pe un drum pe care îl indică cu limpezimea celui ce crede în ceea ce face şi îi face şi pe partenerii săi să creadă în calea aleasă, în calea parcursă; iar aceasta chiar dacă nu întotdeuna partenerii de dum se regăsesc la capătul acestuia.
Aşa au decurs evenimentele cu prilejul ultimului concert susţinut de Comissiona în compania Orchestrei Naţionale Radio. Opus-ul de specială consistenţă simfonică a fost Simfonia în re minor de Cesar Franck; este una dintre cele mai închegate, mai complexe, pagini ale simfonismului romantic fraco-belgian. Lucrarea este perfect construită şi înlesneşte interpreţilor o construcţie mai mult sau mai puţin lesnicioasă; cele trei părţi ale lucrării dispun de o coeziune pe care interpreţii s-au străduit a o defini; iar aceasta în ciuda faptului că accidentele la corn, că mărunte dar suficient de notabile necorelări la partida suflătorilor de lemn au maculat imaginea ansamblului. In plus, este de dorit ca acţiunea primului violonist să fie exercitată cu un plus de autoritate profesională specifică funcţiei sale, pentru a antrena de natură mai eficientă efortul întrebului colectiv; mă refer la finalul paradoxal "finalizat" al simfoniei.
Momentul iniţial al concertului, Uvertura "Benvenuito Cellini" de Hector Berlioz, ne-a adus, în schimb, aminte de acea performanţă uimitoare a colectivului orchestrei, performanţă petrecută cu luni în urmă, în cadrul Festivalului Internaţional "George Enescu", concert în cadrul căruia realizarea versiunii orchestrale a capodoperei lui Ravel, "Gaspard de la Nuit", se înscria în top-ul împlinirilor de mare nivel ale colectivului orchestral al radiodifuziunii bucureştene. Este bine ca motivaţia, ca mobilizarea de atunci să funcţioneze mai frecvent.
Desigur, momentul de specială atracţiozitate al serii de muzică l-a constituit prezentarea Concertului în re minor, pentru două piane şi orchestră de Francis Poulenc; lucrarea în sine, creaţie a primei jumătăţi a secolului trecut, este o muzică agreabilă, voit eterogenă, o muzică subţire, de modestă consistenţă, muzica unei şarjate frivolităţi expuse în limitele bunului gust, o muzică a bunei dispoziţii subtil aranjate în tonuri orchestrale transparente, strălucitoare. Lucrarea se cântă foarte rar la noi şi, indiscutabil, publicul nostru a beneficiat de amabilitatea autorităţilor franceze de la Bucureşti pentru a se obţine drepturile prezentării acestui opus. In mod cert, este vorba de un tip de lucrare care datorează enorm interpreţilor ei. In acest caz protagoniştii momentului solistic au fost pianiştii Valentin şi Roxana Gheorghiu, muzicieni a căror imaginaţie artistică a făcut posibilă, în fapt sonor, realizarea acestui opus; am în vedere tonul transparent al atacului pianistic, claritatea acestuia, corelarea entuziasmantă a demersului interpretativ, a unei imaginaţii artistice atent întreţinute, mijloace utile configurării acelui farmec parizian ce nu a părăsit niciodată muzica lui Francis Poulenc.