Unde oare, mai potrivit decât în domeniul muzicii de cameră, pot fi revelate valorile de consistenţă ale spiritualităţii noastre? Unde mai potrivit decât în acest domeniu, mişcările gândului, mişcările sufletului, găsesc o aşezare mai potrivită, găsesc o relaţie protejată, o relaţie intim rostuită a marilor fapte ale cugetului? Să fim sinceri, nu sunt mulţi muzicienii performeri care ating zonele afunde, de revelare a înţelepciunilor celor adevărate în muzică. Nu este numeros publicul iubitor de muzică, capabil a se lăsa antrenat în această aventură a spiritului, aventură menită a aduce desluşirea muzicii ce vieţuişte dincolo de sunte.

Pianista Mihaela Ursuleasa este muzicianul care dispune de capacitatea de a revela datele unei încărcături de autentică consistenţă spirituală. Ne-a prezentat recent, la Ateneul Român, un recital pe parcursul căruia - de la muzica lui Schubert, cele "Trei piese pentru pian", la "Dansurile ligii davidienilor" de Schumann - a demonstrat că dispune de capacitatea interioară de cuprindere, de diferenţiere stilistică, de portretizare timbrală a datelor imensului tezaur al valorilor muzical poetice ale romantismului vienez, a celui german, de primă jumătate de secol XIX.

Mai puţin interesantă în ceea ce priveşte revelarea fondului interior al muzicii pe care o prezintă, tânăra pianistă franceză Vanessa Wagner etalează, în schimb, datele preţioase ale unei şcoli instrumentale de nobilă, de veche tradiţie; transparenţele timbrale ale tonului pianistic conferă un farmec atrăgător viziunii miniaturale a pieselor schumaniene.

Tot la Ateneul Român, cvartetul elveţian de corzi ARIA prezintă o formulă instrumentală mai puţin obişnuită în practica actuală a vieţii de concert; de la o parte a programului la alta cei doi violonişti îşi schimbă între ei funcţiile. O fac nejustificat din punct de vedere artistic; căci violonista Adelina Oprean este în adevăr muzicianul bunei iniţiative, al conduitei exemplare în acest gen de muzică pe parcursul căreia capacitatea de a stabili o relaţie utilă în ansamblu, se conjugă cu datele unei rafinate portretizări poetice a conductului melodic. Am în vedere, în primul rând, realizarea Cvintetului de Antonin Dvorak, lucrare marcată de pitorescul fermecător al comunicării cordiale; muzicienilor elveţieni li s-a alăturat aici pianista Steluţa Radu, muzicianul temeinic, artistul care structurează eficient marile demersuri ale conlucrării muzicale camerale.

Revine din Elveţia, spre bucuria noastră, tânărul violonist Liviu Prunaru; defineşte astăzi imaginea artistului matur ce înmănunchează date dintre cele mai preţioase, utile unei inspirate comunicări muzicale. Fie că este vorba de Sonata în fa major de Mendelssohn Bartholdy, fie că mă refer la celebrul opus enescian Sonata "în caracter popular românesc", Liviu Prunaru evocă, în cântul său, simplitatea adevărurilor celor importante ale muzicii; este firescul unei comunicări nesofisticate dar preţioase prin însăşi datele de bază ale acesteia. Mă refer la conturarea atât de echilibrată a structurilor, la varietatea seducătoare a tonului violonistic, la datele unui temperament artistic ce împlineşte şi nu depăşeşte gândul compozitorului. Muzica enesciană rămâne apropiată rostirii sale drept o comunicare cu care Liviu Prunaru se identifică până în cutele cele mai intime ale fiinţei sale artistice; este o comunicare pe cât de generoasă pe atât de spiritualizată, de inteligent orientată atât în registrul liric, cel poetic al muzicii, cât şi în cel de spectaculoasă etalare a unei virtuozităţi instrumentale ce nu tradează însă adevărul cuprins între semnele partiturii. I-a fost alături, pe parcursul recitalului camral, pianista Dana Protopopescu, sosită din Belgia în vederea acestui eveniment, un muzician atent ce ştie să asculte, ştie să împlinească valorile muzicii pe care o parcurge în compania partenerilor săi. Pe parcursul evoluţiei concertistice, în compania Orchestrei de Cameră Radio, i-a fost alături dirijoarea Carmen Maria Cârneci, muzicianul unei eleganţe pe cât de sobre pe atât de eficiente; lor le datorăm reaudierea unui opus rar prezentat la noi, anume Concertul în re minor de Felix Mendelssohn Bartholdy, o lucrare spectaculoasă, opus al unei tinereţi fragede, lucrare pe care, abia în urmă cu o jumătate de secol, Yehudi Menuhin o revela marelui public; credincios demersului maestrului său, solistul a prezentat-o, de această dată publicului bucureştean, cu sensul unei restituţii utile dar nu neapărat necesare. In cadrul aceleiaşi seri de muzică, au putut fi audiate Serenada nr.1, pentru orchestră de cameră, de Johannes Brahms, o dificilă lucrare ce solicită migală în definirea travaliului muzical cameral, precum şi "Inflorescenţe", de Dan Voiculescu, pentru ansamblu de corzi, lucrare recentă ce valorifică preţiosul tezaur al filonului bizantin în muzica noastră.

Salutară rămâne conduita profesională exemplară a muzicienilor Atelierului de Muzică Contemporană "Archaeus"; ne-au prezentat recent, în Sala Mică a Ateneului, un veritabil portret componistic al conducătorului artistic al formaţiei, compozitorul Liviu Dănceanu. A fost un adevărat periplu artistic, lucrări mai recente, altele mai puţin recente, evoluţii solistice sau de ansamblu, creaţii ce revelează un drum al cunoaşterii de sine cu un posibil apel la valorile arhetipale, la cele perene; sunt importante autodefiniri ale existenţei în muzică şi prin muzică. "Archaeus", muzicienii formaţiei, rămân un reper inconfundabil pentru componistica europeană, pentru relaţia acesteia cu creaţia românească a ultimelor decenii.