Desfăşurare de erudiţie, Cuvintelnicul lui Andrei Cornea reuneşte un număr de eseuri pornind de la istoria unui sau altui cuvânt, ori se desface ca un dicţionar a cărui fiecare intrare îi prilejuieşte autorului o meditaţie nelipsită de şarm pe marginea devenirii acelei vocabule şi sensurilor ei ale căror ape se modifică din mediu social, în mediu social, din epocă în epocă. Experienţa citirii lor o dată pe săptămână ca tabletă de gândit şi de învăţat (e aproape imposibil ca cititorii domniei sale, măcar o dată din două să nu-şi fi zis cu încântare: heee, pe asta n-o ştiam) şi experienţa citirii lor în volum sunt perspective separate atât asupra autorului, cât şi asupra felului în care, în aceşti ani care ne depărtează de momentul 1989, un intelectual de pe tărâmurile astea a gândit.

Pentru că, în fond, structura acestor eseuri, clasică, muzicală aproape - temă, dezvoltare, variaţiune, temă - nu explică atracţia pe care o exercită, mai ales acum, la o vreme după ce referirile la contemporaneitate ale pieselor au început să se faneze, unele făcând apel la un context pe care începem să ni-l amintim doar, altele chiar la un context uitat deja. În altă parte, prin urmare, trebuie să-i căutăm farmecul, măiestria, ca să folosim un cuvânt la care autorul s-a oprit într-unul dintre capitole. Într-adevăr, Andrei Cornea farmecă şi acum prin uşurinţa sa de a mânui concepte, prin informarea de excepţie, alunecarea printr-o filosofie care în mod evident îi este la îndemână şi, mai ales, prin graţia pe care o desfăşoară în vorbirea sa şi care probabil rămâne elementul cel mai statornic al scrierilor sale.

Mă întrebam dacă, citind aceste eseuri rupte de contextul primei lor publicări nu cumva mă fac vinovată de impietate, ori măcar dacă nu cumva mă expun unei judecăţi foarte diferite de cea a cititorilor domniei sale din momentul acela. Însă, dimpotrivă, trebuie să constat că aflu astfel mult mai multe. Fiindcă, dacă, din perspectivă conţinutistică, lucrările arată ca nişte complexe bijuterii, cu volute de gândire de la Heraclit la Wittgenstein şi înapoi prin Spinoza şi Plotin, scrierea lor la momente diferite ne spune câte ceva şi despre evoluţia mentalităţii intelectuale a autorului. Incongruenţe de conţinut putem identifica astfel de-a lungul întregului cuvântelnic deşi, desigur, niciodată în aceeaşi bucată. Un exemplu bun ar fi atitudinea sa faţă evoluţia limbii.

Autorul ne spune astfel într-un eseu că "Toate acestea sînt adevarate, dar de un lucru nu sînt asa de sigur: ca fenomenul se poate caracteriza prin alarma: <<se strica limba>>. Ce se întîmpla sînt diferite transformari lingvistice naturale, cerute de legea lenei universale; aceeasi lege a actionat si în trecut cînd, sa zicem, latina clasica si-a pierdut terminatiile cazurilor" (Neo) ca, într-altul, să se lase trădat de nostalgia care i se cunoaşte pe alocuri pentru timpurile fericite, dar aspre - ca să-i folosim vorbele - cele ale începuturilor: "sînt si cuvinte care, în junetea lor, exprimau lucruri nobile si generoase, dar care uzate fiind de salbaticia timpurilor, de barbarizarea moravurilor si de întelegerea grosolana a oamenilor, primesc sensuri aspre, resentimentare, vindicative Decad oamenii, decad si vorbele lor!"

Exemple de asemenea tensiuni în propriile opinii se mai pot găsi, dar cum ele nu exprimă un viciu care să impieteze cu adevărat asupra lecturii, ci mai degrabă un incitant pentru a gândi pe marginea ei, nu aici ne vom opri, ci vom reveni la eleganţa limbii pe care autorul ne-a pus-o în faţă. o eleganţă aproape străină românei de astăzi, aproape străină mediului românesc de astăzi, aproape de amintirea unor vremuri care, nici ele, nu au fost mai mult decât momente, nu durate, din istoria unei lumi intelectuale pe care n-am apucat niciodată a o avea pe de-antregul.

Andrei Cornea dă prin ritmul prozei sale, de la sintagme până la ritm (un exemplu de acest fel nu vom rezista să dăm: "Nefîrtate, asemenea politicienilor, nu se sinchisea de contradictii; asa ca aparura cu duiumul: negatii, interdictii, revizuiri în punctele esentiale, recomandari încruntate, privatiuni severe, contraziceri, refuzuri politicoase, nu-urile care zic "da" si da-urile care zic "de", "minciunile, gogosile, aburelile, promisiunile electorale, comunicatele diplomatice, minciunile nobile, antifrazele, metaforele, oximoronurile, simbolurile si toate rudeniile mai apropiate sau mai îndepartate ale lui Nu, a caror lista detailata si descriere ar umple multe pagini.

De partea cealalta, însa - singuratic, burlac batrîn - sta pîna azi, cam degeaba, Da...") de la sintagme până la ritm spuneam, senzaţia observatorului calm, intelectual activ, dar elegant departe, pe care îl întâlnim totuşi din când în când, călătorim o bucată de timp împreună şi ne despărţim după ce ne-a făcut cadou o bucată lipsă a puzzle-ului în care ne zbăteam, o perspectivă ce ne-ar fi lipsit.