Nora Vasilescu

Toamna în contur curat:
Festivalul Maria Tănase

Craiova toamna. Sunt străzile pline de oameni grăbiţi şi lumină tăioasă de parcă octombrie ar fi vărsat vinul de galben să clarifice umbrele, dar sunt şi tinerii alergători (de cursă lungă, sperăm) care se agită printre decorurile Teatrului Naţional, care aprobă, conduc, semnează, citesc, împart şi ne zâmbesc dintr-o goană incredibilă care se numeşte facerea festivalului Maria Tănase-n-tr-o lună. Dincolo de problemele preselecţiei, dincolo de cele ale sonorizării, ale transportului sau ale televiziunii, ale invitaţiilor şi biletelor vândute, mai puţin probleme ale mele, ori ale domniilor voastre, cititorii prezentei, şi mai mult ale organizatorilor unor asemenea manifestări, stă oraşul; alergătorii zilnici ai galbenelor drumuri craiovene, cei care seara, în loc să se-ntindă obosiţi aşteptând ca micile ecrane să le dea muzica pe care, desigur o aşteaptă, se adâncesc în culoarele Teatrului Naţional pentru a-şi putea vedea pe viu marele festival, cel mai mare, cum şi cea al cărui nume îl poartă a fost: Maria Tănase.

Dincolo, ziceam, în umbră, aplaudând la scenă deschisă, de la şase seara la unu noaptea, uneori ca să învingă tracul prea evident al câte unui concurent, alteori pentru a răsplăti pe cei care au ştiinţa sau instinctul spectacolului, întorcându-se unii spre alţii să-şi spună, străin la străin, impresii sau aprecieri, sunt iubitorii de cântec popular dispuşi să asculte totul, de la Chişinău la Arad şi de aici până-n Timoc bucurându-se colo de o voce caldă, dincolo de o armonie frumoasă, aici de o baladă atât de uitată că numai specialiştii îi mai ştiu sfârşitul, colo de un ritm atât de îndrăcit că te dor muşchii să mai rămâi aşezat auzindu-l.

Şi mi-e clar văzându-i, de la fetele de nouăsprezece-douăzeci de ani, care s-au aşezat pe trepte, până la octogenara din faţa mea care - fardată şi îmbrăcată "de ocazie" - aplaudă în ritm ca la un spectacol rock, că, în aceste seri, craiovenii şi invitaţii lor au reunţat să-şi mai fie unul altuia Celălalt, că se identifică în aceeaşi iubire pentru acelaşi spectacol, chiar dacă - de la o interpretare la alta - trecem prin toată gama calitativă cu coada în filosofia ieftină a textului de manea şi capul în realizarea estetică pe care îndeobşte o numim artă.

Ediţia asta a festivalului - dacă nu altceva - poate dovedi că publicul românesc, la fel de bine ca orice alt public din lume, apreciază bunul gust când i se oferă şansa ca acesta să-i vină natural, într-un limbaj pe care să-l înţeleagă orice receptor. Scenografia modernă, profesioniştii care au alcătuit juriul, apelul la opţiunile sălii, toate acestea, în ciuda diverselor disfuncţii pe care nu ne-am făcut că nu le observăm, au adus un suflu de dimineaţă curată a toamnei care se sfârşeşte acum.

De prea multă vreme ne-am învăţat a socoti cu numere mari şi cu "mase". O cură la un asemenea festival ne mai dezvaţă amintindu-ne că Shakespeare înseamnă nu doar poveşti de adormit elita, ci drama umană directă a cărei frumuseţe o înţelege la fel de adânc omul de pe stradă ca şi cel din universitate. În toamna asta echipa Centrului Judeţean al Creaţiei Populare Dolj ne-a dovedit că profesionistul într-ale folclorului nu are numai studii academice de făcut, ci că se poate implica activ într-un proces eminamente estetic şi că o poate face cu pricepere şi succes, că limbajul spectacolului este o afacere profesionistă care poate şi trebuie să-şi ducă la capăt funcţiile pe care, la urma urmelor, toate civilizaţiile i le-au încredinţat, de la pura construcţie a frumosului, la educaţia întru propriile valori.

Pe lângă aceasta votul publicului, acum inaugurat (mai bine mai târziu decât niciodată) şi mai ales, mai ales seriozitatea cu care acest public şi-a luat sarcina în primire spun ceva atât despre maturitatea care trebuie pusă în reconsiderarea capacităţii sale de apreciere, cât şi în studiul gustului şi mentalităţii care-l conduc în perioada pe care o trăim.

Indiferent câtă grijă ar pune însă organizatorii unor astfel de spectacole în estetica generală a manifestării, indiferent cât de cald ar primi însă publicul asemenea grijă şi cât de receptiv s-ar arăta în a înţelege bunul gust şi calitatea ce îi este oferită, mentalitatea generală a interpreţilor, ca şi cea a acelora care probabil îi pregătesc ar avea nevoie de îmbunătăţiri grabnice. Este vorba mai întâi de o inadecvare gravă a repertoriului. Oricât de frumos este un cântec, dacă acesta nu se apropriază momentului şi nici interpretului său, rezultatele nu pot fi decât rizibile. Selecţia repertoriului atunci trebuie girată profesionist de un cunoscător într-ale spectacolului. Ne refuzăm să facem aici şi acum referiri directe la unul sau la altul dintre concurenţi fiindcă socotim că, măcar de dragul păstrării acestui public generos de care spectacolul folcloric încă mai beneficiază, interpreţii îşi vor filtra aceste carenţe, astfel că exemplele pe care le vom da în continuare sperăm să poată fi considerate fictive. Este vorba însă de atmosfera de scenă şi de scenă de concurs, mai ales. Fără îndoială se pot construi spectacole în care să avem de-a face cu înmormântări, magie, ori categorii calendaristice fictive, dar aceasta presupune un scenariu, o regie, un întreg context în care publicul să poată intra aşa cum intră în povestea oricărui film, ori piesă de teatru. Dar nu putem miza la infinit pe un context pe care acest public să fie silit să şi-l reconstruiască singur din imaginaţie şi amintiri atunci când o piesă dramatică îi este expusă izolată de contextul ei natural, în plină lumină a reflectoarelor.

.Asta în ceea ce priveşte inadecvarea repertoriului la moment. Este însă mai evidentă poate o inadecvare brutală a repertoriului la însuşi interpretul. Ne-a fost dat nu o singură oară să vedem cum cântăreţe cu obrazul roz al adolescenţei ne cântă despre cât de grea e bătrâneţea de unul singur, interprete care, la a doua tinereţe, femei în toată puterea cuvântului, îţi rotesc chipul mândre cântând de zor despre problematica fetei de măritat. Ridicolul se află atunci la el acasă. Şi, dacă din iubirea pentru cântecul popular publicul încă mai "înghite" asemenea licenţe, interpretarea are de suferit serios. Cum să ne imaginăm cu seriozitate că fătuca de şaisprezece ani are cum să interpreteze cântecul fetei ce împleteşte cosiţe albe, şi cum să ne imaginăm că un bărbat în putere, la patruzeci de ani mai poate să simtă când cântă, îndrăgostirea de la patrusprezece? Iar dacă, acum o sută de ani, la operă, Traviata putea avea o sută de kilograme şi în acelaşi timp să îşi apese delicat sânul tuberculos, astăzi lucrul stârneşte râsul. Şi nu pe degeaba fiindcă publicul de acum ştie perfect că e vorba numai de lene sau incompetenţă atunci când artiştii le refuză ficţiunea completă. Publicul care va intra peste zece ani în aceste săli va fi compus din copiii care ieri vedeau Războiul stelelor. Este cineva atât de naiv încât să-şi închipuie că va rămâne la fel de indulgent cu asemenea licenţe?

În aceeaşi ordine de idei trebuie să remarcăm o lipsă cvasi-totală a prezenţei de scenă în cazul concurenţilor. Începând cu absenţa noţiunilor elementare de machiaj pentru reflector la majoritatea covârşitoare a cântăreţilor şi sfârşind prin "statul băţ" în faţa microfonului. E curios ce se petrece fiindcă mi-e greu să cred că cei prezenţi nu se uită deloc la televizor ca măcar simţul imitaţiei să nu-i facă să schiţeze baremi câţiva paşi de dans. Apoi, cum aceşti concurenţi într-o largă majoritate sunt tineri, se simte în ei o dorinţă aprigă de a urma ritmul îndrăcit al pieselor de dans. Cine şi de ce îi învaţă să rămână complet nemişcaţi, cu buzele lipite de microfon, fetele cu mâinile împreunate pe burtă, băieţii cu ele pe lângă corp.... n-aş putea spune, dar ar fi bine ca acela să nu mai fie ascultat, şi ar fi bine pentru aspectul general al spectacolului, pentru interpretare şi pentru ca publicul acesta acum atât de cald, să se mai regăsească şi peste câţiva ani în săli. Dealtfel destui dintre artiştii maturi, care au dat recital în cadrul festivalului par conştienţi de aceste minime cereri ale artei spectacolului. Nimic nu explică de ce modelul lor nu este nu urmat, ci depăşit de imaginaţia, energia şi talentul celor mai tineri care acum încearcă să se lanseze.Lăsând însă la o parte însă toate acestea, lucruri care, în fond, sperăm că ţin numai de nepriceperea momentului, de resturi ale poziţiei noastre a tuturor de drepţi în faţa unei istorii prea puţin miloase, revenim asupra spectacolului a cărui organizare nu ne sfiam a o lăuda mai sus. Fiindcă reuşita aceasta nu face decât să ne aducă din nou prezentă în minte lipsa sfaturilor nu bune, ci naturale, ale profesioniştilor din domeniul nostru. Vedem astfel cum, într-un asemenea scurt interval, atâtea lucruri se pot pune pe roate cu ceva entuziasm şi efortul ce rezultă dintr-însul. Lucrul nu este întâmplător şi nici singular. Nu este întâmplător fiindcă bucuria etnologului, a antropologului de a pune în practică rezultatele şi concluziile muncii sale nu vedem de ce ar fi mai prejos de cea - să zicem - a fizicianului care-şi vede ecuaţiile concretizate într-un reactor. Nici singular nu este fiindcă ceea lume a învăţat, vezi bine, de mult să-şi întrebuinţeze etnologii şi antropologii nu numai în domeniul universitar şi cel al cercetării, ci şi în cel al divertismentului, al dreptului, al medicinei, etc. - locuri încă refuzate specialistului român (dacă nu emigrează).

Să sperăm prin urmare că acest cuplu impresionant - colectivul de organizare a festivalului Maria Tănase şi publicul său entuziast - îşi va continua drumul aşa cum a început, cu dreptul adică, şi vor deschide împreună, ca oameni de data asta şi nu ca instituţii, măcar ideea căilor fireşti de concretizare a muncii noastre.