încă
suntem deși ne vedem doar din ochii pozelor
cinstitele fețe aduse
din inima retinei despre care nu veți mai
spune nu veți mai povesti altora
apele
mai curg peste umbrele
noastre bântuindu-ne somnul
de-a ne așeza de-a dreata și de-a stânga
unei cruci
țintuiți de rădăcini precum mihai moiceanu
de zimbetul unei
pleoape deschise peste dimineață
înșirați
ca boabele de lemn de santal pe sfoara unor prea roase
mătănii orașul tencuit de munți și nici
n-ai zice că undeva prin
preajmă e vreun colț de limpede transparentul
solidificat degelete
luminii cum am putea vorbi de fotografie
făr' de lumină
făr' de speranță făr' de petala viorie
de sub deștele amorțite de
nici cum sau nici unde
în
camera unde scriu sorele-mi bate în față printre rarele clipe
de întâlnire cu mihai cel de la care am învățat că
încă mai suntem
