Dan Iancu

românia totuși aici

încă suntem deși ne vedem doar din ochii pozelor cinstitele fețe aduse
din inima retinei despre care nu veți mai spune nu veți mai povesti altora

apele mai curg peste umbrele noastre bântuindu-ne somnul
de-a ne așeza de-a dreata și de-a stânga unei cruci
țintuiți de rădăcini precum mihai moiceanu de zimbetul unei
pleoape deschise peste dimineață

înșirați ca boabele de lemn de santal pe sfoara unor prea roase
mătănii orașul tencuit de munți și nici n-ai zice că undeva prin
preajmă e vreun colț de limpede transparentul solidificat degelete
luminii cum am putea vorbi de fotografie făr' de lumină
făr' de speranță făr' de petala viorie de sub deștele amorțite de
nici cum sau nici unde

în camera unde scriu sorele-mi bate în față printre rarele clipe
de întâlnire cu mihai cel de la care am învățat că încă mai suntem

Dan Iancu