Cea mai evidentă mostră de umor negru oferită de festivalul Humorror este modul de primire a publicului în sala Majestic a Teatrului Odeon. În străinătate, când o firmă decide să ofere poporului circ, o face în mod civilizat, distribuind bilete gratuite, conform principiului primul venit - primul servit, în limitele capacităţii sălii. În cazul de faţă, publicul se buluceşte isterizat la flancul stâng al intrării, unde este luat în primire, fără multe menajamente, de un pluton de băieţi voinici, decişi să facă ordine. Flancul drept, interzis prostimii, este rezervat celor cu invitaţii de la Connex. Reprezentanţii presei intră la grămadă, umiliţi şi de vigilenţa cu care li se controlează legitimaţiile. Cei neobişnuiţi cu controlul vamal trebuie să se strecoare, jenaţi, prin intrarea actorilor.
Pentru a ajunge în sala unde se desfăşoară secţiunea Lethalia de teatru, se trece cu greutate prin foaierul sufocat de expoziţiile Fotofobia (fotografie) şi Schizografia (caricatură). Obiecte heteroclite, îngrămădite fără rost şi jocuri obositoare de lumini transformă un spaţiu de interacţiune umană liberă într-un culoar ca de şoareci. Dornic de teatru, după lunga pauză de vară, publicul înghite şi se supune. Spectacolele nu sunt însă de natură să-i răsplătească resemnarea. Trei dintre cele cinci piese sunt axate pe tema paricidului vesel. Spectacolul "Năzdrăvanul occidentului" de John Millington Synge, prezentat în premieră de Teatrul Naţional Craiova, a stârnit cele mai înfrigurate aşteptări, îndeosebi datorită regiei lui Bocsárdi László, remarcat prin succesul cu Nunta însângerată. Piesa, bine înscrisă în tematica festivalului, este o comedie morbidă care pune în scenă momentul de glorie al unui tânăr ţăran irlandez, ajuns în centrul atenţiei admirative a unei ciudate comunităţi izolate pentru pretinsa ispravă de a-şi fi omorât tatăl.
Prestigiul i se risipeşte în vânt la apariţia neaşteptată a victimei, debordând de vitalitate. Relatarea nesentimentală, şocantă în anul de graţie 1907, a făcut ca premiera piesei să fie marcată de proteste violente la Dublin, ca şi la New York, Boston şi Philadelphia.
Bocsárdi László a lucrat spectacolul cu mare minuţiozitate, reuşind mai ales excelente scene de grup. Decorul foarte expresiv al lui Bartha József comportă o scară ca un plan înclinat, pe care personajele alunecă în cele mai diferse moduri. Muzica, foarte bine aleasă de Könczei Árpád, intervine la momentul oportun, fără a fi vreodată excesivă. Ritmul spectacolului este atent controlat, accentele sunt atent distribuite, densificările şi rarefierile de asemenea. Problema nu este ritmul, ci tempoul. Toată desfăşurarea ar trebui sensibil accelerată. În general, actorii sunt atenţi la traseul accidentat de parcurs, îşi iau cu grijă poziţia, apoi îşi spun replica, ce-i drept, cu mai puţină grijă, căci mare lucru nu se aude din sală. Nu este cazul unor actori de clasă, ca Ilie Gheorghe, Mirela Cioabă sau Valer Delakeza, dar prestaţia celorlalţi dă tonul. Prin rodare, vivacitatea s-ar putea îmbunătăţi, mă îndoiesc că şi claritatea rostirii.
Piesa cu titlu lung, în stilul anilor şaizeci, "O, tată, sărmane tată, mama te-a spânzurat în dulap, iar eu sunt foarte trist" de Arthur Kopit are un final excelent, venit ca o recompensă pentru plictiseala cu care se urmăreşte o dezvoltare ternă. Tema este, în spiritul epocii revoluţiei sexuale, emanciparea erotică a unui tânăr sufocat sub opresiunea maternă. Iarina Demian îşi asumă regia, dilatându-şi propriul rol până la dezechilibrarea structurii dramatice. Un grup de valeţi arătoşi ţopăie mereu pe scenă, lungind piesa inutil. Cuplul Dorina Chiriac - Tudor Chirilă este însă bine sudat, are prospeţime şi autenticitate.
Promoţia de actori 1971 a prezentat ca spectacol de absolvire un excelent montaj de dramatizări după texte pe care Caragiale nu le-a destinat teatrului. Ceva similar încearcă Ion-Ardeal (!) Ieremia în spectacolul "Pastramă-trufanda", prezentat de Teatrul Naţional Timişoara. Înscrierea la categoria "umor negru" se datorează, probabil, actului de canibalism involuntar din fragmentul care dă titlul spectacolului. Asamblarea elementelor este lipsită de gust, umorul este gros, fără spirit. Se reuşeşte contraperformanţa de a extirpa aproape total verva din textele caragialiene. Există, de asemenea, o neplăcută discordanţă între prestaţia băieţilor (Pavel Bartoş şi Valentin Ivanciuc) şi cea a fetelor, pe care nu le mai pomenim.
"Trilogia belgrădeană" de Biljana Serbijanovic este un spectacol care a şocat pe unii prin violenţa limbajului, dar care n-are umor de niciun fel, cu atât mai puţin negru. Actori tineri de calitate ca Dragoş Bucur, Corel Mimi Brănescu, Ioana de Hillerin ş. a. evoluează alert în regia lui Theodor Crsitian Popescu. Persistă senzaţia că interpreţii sunt ei înşişi puţin stânjeniţi şi distanţaţi de ceea ce joacă. Deşi făcut anume să şocheze, spectacolul pare încă prea cuminte, ca şi cum ar fi jucat de premianţi care vor să pară dezinhibaţi.
Din cauza schimbării de programare, n-am putut vedea "Popcorn", spectacolul Teatrului Mic, despre care am auzit însă numai de bine. "Operele complete ale lui WLM SXPR", comedia multicoloră, fără absolut nici o nuanţă de negru de la Nottara, a închis festivalul. Recitalurile lui Horaţiu Mălăele, Maia Morgenstern şi Mariana Mihuţ au încântat pe cei care s-au încumetat să rămână până seara târziu.