Mugur Grosu

Grosso Modo(4)

Propoziții de dimineață

 


Ce poate mai fi jucăuș decât un dimineața obraz pe o soare de rază. Ați observat probabil că ceva nu e-n regulă cu felul în care s-au distribuit cuvintele în fraza anterioară. Nu-i un secret faptul că trebuia să citiți altceva. Ce poate fi mai jucăuș decât o rază de soare dimineața pe obraz. Sau ceva de genul ăsta. Ideea e că nici chiar așa nu am lămurit complet lucrurile. N-am spus dacă pe un obraz oarecare sau pe un anume obraz. Punctul de vedere este cel care le complică, de obicei, în ultimul hal. Dimineți enorme am abuzat de punctul meu de vedere asupra somnului femeii mele. Zburdălnicia unei raze de soare pe obrazul ei nițel mototolit de vise dintre cele mai abrupte scria singură zeci de mii de haiku-uri [nu mi-ar fi rămas decât să le transcriu, dacă-mi suceam mintea].

Au fost însă și dimineți în care, într-o situație aproape simetrică, îmi lipsea, totuși, un punct de vedere: Dinu Lazar
1. pentru că la ora aceea se nimerea să dorm, deci să pierd spectacolul.
2. pentru că obrazul cu pricina se nimerea să fie al meu. Recunosc că e greu, chiar și pentru mine, să am simultan un obraz, o rază de soare și un punct de vedere asupra lui. Nu mai adaug la lista dificultăților pe aceea de a avea alături o femeie. Partea aceea de literatură și-a epuizat conținutul și face acum obiectul unor cercetări igienice, profundate, eventual exhaustive. Vreau doar să aduc în recuzita evenimentelor amănuntul că nu ne-am lămurit niciodată cine doarme pe partea de lângă fereastră și cine pe partea ușii. [La fel de bine s-ar putea scrie, cu altă ocazie, despre întrebarea cine visează pe cine] Am înțeles de la semeni mai experimentați că acest detaliu conjugal nu trebuia lăsat de izbeliște dar e prea târziu pentru lacrimi. Astfel s-a întâmplat că, în diminețile care preced cu puțin cazul amintit, s-a nimerit să adorm mereu în partea dinspre fereastră, adică taman în zona în care raze de soare se-apucă, în fiecare dimineață, cu o hărnicie și imaginație cutremurătoare, să scrie haiku-uri pe obrajii găsiți în cale. Ceea ce pentru înzestrații cu punct de vedere arată atât de zglobiu și încântător se dovedi o măgărie greu de suportat din partea forțelor naturii.

Ar fi acum de caligrafiat o înșiruire complicată de chestiuni mai mult sau mai puțin savante despre stările psihice matinale obișnuite unui om care se duce la culcare la cântatul cocoșilor sau, prin orașe, la primul scârțâit al tranvaielor. S-ar alcătui niște propoziții cu cuvintele mâzgă, rupt, criză, onirism, spasme, cheaun, aburi, culcuș, puf, poluție (facultativ), sooomn, turbulență, viraj, coșmaric, inexplicabil, veghe, cu o haltă teoretică în dreptul reflexului pavlovian. De fapt halta asta face tot farmecul drumului și de aceea ne vom permite luxul de a ignora, deocamdată, toate celelalte puncte de pe traseu. Exemplu de reflex pavlovian în această ecuație este relația somn-profund > ceas-deșteptător. Dacă la început somnul și ceasul deșteptător dispun de intensități sensibil egale, odată cu timpul al doilea element are tendința de a se lăsa minimizat până la a fi declarat pe față factor perturbator dacă nu se întâmplă să fie asimilat până la confuzie de primul. În cele din urmă, dacă obiceiul de a-i ignora semnalmentele persistă suficient cât să construiască un reflex condiționat, ceasul va fi redus la tăcere și executat cu o precizie direct proporțională cu numărul sesiunilor de antrenament ale subiectului.

Ceva similar se întâmplă când factorul perturbator este reprezentat de raza solară, fiind integrat în sistemul atât de corupt al minții și subminții celui prins în mrejele somnului. Astfel încât atingerea feței de către rază pare arsură de laser iar, după zbateri, presupuneri, aproximări și reglări de zoom, este, în fine, localizată ca obiect ce trebuie executat. Aici, ca să citez vorba unui prieten, simt nevoia unei paranteze. Dacă însă o voi deschide ea va deveni pentru materialul de față un factor perturbator. Așa încât o voi întredeschide doar: (raza nu este obiect. Sau, ca să evoluez într-o zonă mai degrabă poetică, să spunem că este un obiect al lipsei. Sigur, am putea alcătui o serie de propoziții cu cuvintele căldură, lumină, fotoni, undă, masă. Să ne mulțumim doar cu a articula propoziții cu cuvântul masă pentru că presimt că paranteza întredeschisă riscă să fie întreînchisă. Deci: faptul că, la un moment dat, știm că raza și masa ei pot încăpea împreună într-o propoziție corectă din punct de vedere gramatical, fizic & psihic ne poate determina să construim idei năstrușnice pe relația rază = obiect.

Îmi amintesc de zilele când, răpus de foame, sfatul unui prieten era cât pe ce să-mi -bip- întregul sistem mental: în viziunea sa, la ananghie, omul se putea hrăni cu mirosuri. Premiza lui era că inhalarea mirosurilor unei fripturi, de pildă, presupune depozitarea în corpul nostru a unei cantități apreciabile de masă fripturicească. Probă că nu i-am ascultat sfatul este tocmai faptul că scriu aici, dar teoria seamănă periculos de mult cu credința somnambulă că raza soarelui, asemeni aburilor unei fripturi, este compusă din particulele unui obiect ce poate fi asimilat sau eliminat. Cel puțin halul ăsta de concluzie funcționa în submințile dimineților tulburi ce-au precedat acest material. Atitudinea mea somnambulă, ca subiect privat de un punct de vedere, era expresia unui reflex condiționat identic cu cel provocat de ceasul deșteptător. Clasica metodă de supraviețuire, interceptează, focalizează și execută eșua, de data aceasta, cu brio. Nu trebuie să suspinați, pt. că dacă se întâmpla altfel n-am mai fi avut soare deasupra capului. Și, din câte se pare, soarele e un accesoriu monden încă în vogă pentru mulți dintre pământeni. Dar cred că a venit timpul să las această paranteză să ducă unde-i va fi ei voia. Ceea ce vă doresc și vouă până la capitolul următor.

 

Mugur Grosu