Mugur Grosu

Grosso Modo(4)

Propoziţii de dimineaţă

Ce poate mai fi jucăuş decât un dimineaţa obraz pe o soare de rază. Aţi observat probabil că ceva nu e-n regulă cu felul în care s-au distribuit cuvintele în fraza anterioară. Nu-i un secret faptul că trebuia să citiţi altceva. Ce poate fi mai jucăuş decât o rază de soare dimineaţa pe obraz. Sau ceva de genul ăsta. Ideea e că nici chiar aşa nu am lămurit complet lucrurile. N-am spus dacă pe un obraz oarecare sau pe un anume obraz. Punctul de vedere este cel care le complică, de obicei, în ultimul hal. Dimineţi enorme am abuzat de punctul meu de vedere asupra somnului femeii mele. Zburdălnicia unei raze de soare pe obrazul ei niţel mototolit de vise dintre cele mai abrupte scria singură zeci de mii de haiku-uri [nu mi-ar fi rămas decât să le transcriu, dacă-mi suceam mintea].

Au fost însă şi dimineţi în care, într-o situaţie aproape simetrică, îmi lipsea, totuşi, un punct de vedere:
1. pentru că la ora aceea se nimerea să dorm, deci să pierd spectacolul.
2. pentru că obrazul cu pricina se nimerea să fie al meu. Recunosc că e greu, chiar şi pentru mine, să am simultan un obraz, o rază de soare şi un punct de vedere asupra lui. Nu mai adaug la lista dificultăţilor pe aceea de a avea alături o femeie. Partea aceea de literatură şi-a epuizat conţinutul şi face acum obiectul unor cercetări igienice, profundate, eventual exhaustive. Vreau doar să aduc în recuzita evenimentelor amănuntul că nu ne-am lămurit niciodată cine doarme pe partea de lângă fereastră şi cine pe partea uşii. [La fel de bine s-ar putea scrie, cu altă ocazie, despre întrebarea cine visează pe cine] Am înţeles de la semeni mai experimentaţi că acest detaliu conjugal nu trebuia lăsat de izbelişte dar e prea târziu pentru lacrimi. Astfel s-a întâmplat că, în dimineţile care preced cu puţin cazul amintit, s-a nimerit să adorm mereu în partea dinspre fereastră, adică taman în zona în care raze de soare se-apucă, în fiecare dimineaţă, cu o hărnicie şi imaginaţie cutremurătoare, să scrie haiku-uri pe obrajii găsiţi în cale. Ceea ce pentru înzestraţii cu punct de vedere arată atât de zglobiu şi încântător se dovedi o măgărie greu de suportat din partea forţelor naturii.

Ar fi acum de caligrafiat o înşiruire complicată de chestiuni mai mult sau mai puţin savante despre stările psihice matinale obişnuite unui om care se duce la culcare la cântatul cocoşilor sau, prin oraşe, la primul scârţâit al tranvaielor. S-ar alcătui nişte propoziţii cu cuvintele mâzgă, rupt, criză, onirism, spasme, cheaun, aburi, culcuş, puf, poluţie (facultativ), sooomn, turbulenţă, viraj, coşmaric, inexplicabil, veghe, cu o haltă teoretică în dreptul reflexului pavlovian. De fapt halta asta face tot farmecul drumului şi de aceea ne vom permite luxul de a ignora, deocamdată, toate celelalte puncte de pe traseu. Exemplu de reflex pavlovian în această ecuaţie este relaţia somn-profund > ceas-deşteptător. Dacă la început somnul şi ceasul deşteptător dispun de intensităţi sensibil egale, odată cu timpul al doilea element are tendinţa de a se lăsa minimizat până la a fi declarat pe faţă factor perturbator dacă nu se întâmplă să fie asimilat până la confuzie de primul. În cele din urmă, dacă obiceiul de a-i ignora semnalmentele persistă suficient cât să construiască un reflex condiţionat, ceasul va fi redus la tăcere şi executat cu o precizie direct proporţională cu numărul sesiunilor de antrenament ale subiectului.

Ceva similar se întâmplă când factorul perturbator este reprezentat de raza solară, fiind integrat în sistemul atât de corupt al minţii şi subminţii celui prins în mrejele somnului. Astfel încât atingerea feţei de către rază pare arsură de laser iar, după zbateri, presupuneri, aproximări şi reglări de zoom, este, în fine, localizată ca obiect ce trebuie executat. Aici, ca să citez vorba unui prieten, simt nevoia unei paranteze. Dacă însă o voi deschide ea va deveni pentru materialul de faţă un factor perturbator. Aşa încât o voi întredeschide doar: (raza nu este obiect. Sau, ca să evoluez într-o zonă mai degrabă poetică, să spunem că este un obiect al lipsei. Sigur, am putea alcătui o serie de propoziţii cu cuvintele căldură, lumină, fotoni, undă, masă. Să ne mulţumim doar cu a articula propoziţii cu cuvântul masă pentru că presimt că paranteza întredeschisă riscă să fie întreînchisă. Deci: faptul că, la un moment dat, ştim că raza şi masa ei pot încăpea împreună într-o propoziţie corectă din punct de vedere gramatical, fizic & psihic ne poate determina să construim idei năstruşnice pe relaţia rază = obiect.

Îmi amintesc de zilele când, răpus de foame, sfatul unui prieten era cât pe ce să-mi -bip- întregul sistem mental: în viziunea sa, la ananghie, omul se putea hrăni cu mirosuri. Premiza lui era că inhalarea mirosurilor unei fripturi, de pildă, presupune depozitarea în corpul nostru a unei cantităţi apreciabile de masă fripturicească. Probă că nu i-am ascultat sfatul este tocmai faptul că scriu aici, dar teoria seamănă periculos de mult cu credinţa somnambulă că raza soarelui, asemeni aburilor unei fripturi, este compusă din particulele unui obiect ce poate fi asimilat sau eliminat. Cel puţin halul ăsta de concluzie funcţiona în subminţile dimineţilor tulburi ce-au precedat acest material. Atitudinea mea somnambulă, ca subiect privat de un punct de vedere, era expresia unui reflex condiţionat identic cu cel provocat de ceasul deşteptător. Clasica metodă de supravieţuire, interceptează, focalizează şi execută eşua, de data aceasta, cu brio. Nu trebuie să suspinaţi, pt. că dacă se întâmpla altfel n-am mai fi avut soare deasupra capului. Şi, din câte se pare, soarele e un accesoriu monden încă în vogă pentru mulţi dintre pământeni. Dar cred că a venit timpul să las această paranteză să ducă unde-i va fi ei voia. Ceea ce vă doresc şi vouă până la capitolul următor.