E sîmbătă 27 octombrie 2001. Ofensiva terestră şi aeriană asupra Afganistnului continuă. Aliaţii atacă. Talibanii rezistă. La New York antraxul pîndeşte. Dar eu merg la Teatrul Odeon din Bucureşti. Voi vedea un spectacol cu vechea piesă Cartofi prăjiţi cu orice de Arnold Wesker. În foaier, o expoziţie de fotografii despre proaspătul război. Fotografii. Obiecte: raniţe, gamele, arme. Tot în foaier o întîlnesc pe regizoarea Alice Barb, autoarea spectacolului care va începe. Una dintre cele mai bine cotate realizatoare de spectacole din noul val. Ochi albaştri, surîs cald, neafectat de războiul mondial pe cale să înceapă. Vorbim de una, de alta. O întreb ce-o să mai facă după acest spectacol şi după Oscar de la Nottara. Zice că un copil. Ideea se va arăta şi în spectacolul care va începe curînd: rochii de mireasă, cărucioare albe, plăpumioare de satin albastru.

Cartofi prăjiţi cu orice de Arnold Wesker este o piesă care vine exact în răspărul lui 11 septembrie 2001. O piesă pacifistă. Tinerii soldaţi britanici nu au chef să lupte şi preferă serviciul de intendenţă. Unii se sinucid. Ce ciudat acum, cînd lumea nu mai poate rămîne indiferentă, cînd eu însumi, soldat neinstruit, simt nevoia să pun mîna pe baionetă şi, fără a fi silit de vreun absurd Sergent Hill, s-o înfig în maţele inamicului.

Ce vrea Alice Barb? O aparentă comedie la care însă nimeni nu rîde? Nici nu e de rîs. Ce ne oferă? Imagini. Speranţă? Utopie? Un motiv recurent al acestui spectacol este ninsoarea, puritatea albă care cade generoasă din cer. Uneori se înroşeşte de sînge, e drept. Imagini frumoase. Nu ştiu de ce, mă uit la ele neutru, fără să înţeleg.

Pe scenă, Marius Stănescu, excelent ca totdeauna, Petre Lupu, Şerban Ionescu, Gelu Niţu şi ceilalţi fac tot ce pot să ne convingă: armata e o caricatură, forţa o absurditate. Rigoarea, rigiditatea militară - reflex al unor obsesii. După 11 septembrie mai putem să-i credem? Ar trebui?

La final, ca pentru a ieşi din sală tensiunea, "capacul" Teatrului Odeon se deschide glisînd lent. Deasupra, stelele strălucesc implacabile ca un pact militar. Frigul inundă sala. Dacă ar ninge, efectul ar fi şi mai putrnic. Dar nu ninge şi plec întrebîndu-mă dacă libertatea individuală e mai de preţ decît lupta împotriva unui inamic ameninţător.

Dacă Alice Barb va avea un băiat, va fi el un luptător pentru pace, ori un aprig soldat?