Nora Vasilescu

Valoare şi autocontrol

Informatia începe sa devina ieftină. Comunicarea subînţeleasă. Circulaţia datelor continuă. Nil admirari. Consecinţele unui astfel de fenomen, luminoase. Numai? Într-o primă instanţă, da, la a doua privire nu doar atât. Fiindcă cvasi-gratuitatea acestor bunuri, care nu mai au mult şi intră în Carta Drepturilor Omului, duce (a dus deja) la inflaţie, la devalorizarea cuvântului, a ideii, a judecăţii.

Dacă oricine oricând poate să-şi expună gândurile public, dacă emiterea judecăţilor noastre nu se mai loveşte de piedicile unui editor, ale unei redacţii (cu subiectivităţile ei, desigur, dar şi cu propriile criterii de selecţie) să însemne oare că orice producţiune mentală e atât de preţioasă încât să merite prezenţa în văzul tuturor? Dacă de la 5 la 100 de ani putem spune ce ne trece prin cap, chiar trebuie să o şi facem? ceva mi-aminteşte de bancul cu studentul care interpreta pe Chopin la pian cu viteză prestigioasă şi total inadecvată. Profesorul îl întreba disperat: "De ce cânţi aşa de repede?" Studentul nedumerit: "Dacă pot..."

Cam la fel ca iarna care ne ia mereu prin surprindere aici, la Bucureşti, şi libertatea absolută în a ne arăta ideile ne-a cam prins descoperiţi. Nu că ar fi ceva rău, nici pe departe, ci pur şi simplu societatea noastră (şi nu mă refer aici la romîni sau la est-europeni exclusiv) s-a învăţat cu nişte limitări artificiale care au căzut brusc. Până a ni le aminti pe cele naturale va mai trece oarece apă prin albia amazoniană timpurie. Care ar fi cele naturale? Una e la îndemâna tuturor: receptarea. Interesul publicului, plăcerea pe care i-o creează un sit sau nu, sunt decisive. Pentru cine? Pentru autor, desigur, dar nu la modul în care receptarea era importantă pentru Homer cântându-şi versurile în piaţa publică, ci într-un mod mult mai subtil. Don Pedrito de acum câteva luni ne vorbea de moartea unor situri. Există mii de situri moarte cu mult mai adâncă desăvârşre decât cele pomenite de el atunci. Siturile pe care nu le găseşte nimeni şi, mai cu seamă, cele pe care, odată găsite, nimeni nu le citeşte, nimeni nu le reţine şi nimeni nu le pune vreun bookmark. O fi fiind triste, dar, în esenţă, e firesc. Afară de aceasta, un sit fără spectatori, dacă nu e de sorginte comercială, are totuşi şi a doua şi a treia şansă în funcţie de timpul care îi e îngăduit să fie prezent.

Cine judecă la urma urmelor jocul subtil dintre valoarea celor publicate şi priza acestora la public? Toţi şi nimeni ar putea fi un răspuns posibil. Însă, între toţi şi nimeni, se află poate cea mai importantă personalitate critică a webului: autorul însuşi. Lăsând la o parte grafomanii paşnici care sunt străini dezvoltării de faţă (să sperăm) semnătura celui care dă publicului un text, o imagine, un site, este cel mai exigent criteriu care se poate imagina. Bunul simţ, rudă îndeaproape a simţului critic, văr de-al doilea cu orgoliul obiectului semnat ne poate nu doar ţine să prezentăm orice unui public oricare ar fi acela, ci şi să facem distincţii mai subtile ca aceea dintre o ipoteză riscată care se poate avansa pe o listă de discuţii fără grijă, şi o opinie argumentată, bine prinsă în chingile demonstraţiei, dintr-o lucrare, articol, eseu, etc.

Web-ul e plin de mediocritate. Slavă Domnului, conţine şi o substanţială doză de calitate. Depinde numai de curajul nostru în faţa oglindei din baie, ca semnătura noastră să însemne ceva... sau altceva.