Romulus Bucur

Pariul perspectivei*

Cea de-a doua parte a dipticului narativ al lui Adrian Oţoiu, Stîngăcii şi enormităţieste construită în jurul ideii de work in progress, închisă şi deschisă în acelaşi timp, cum fusese de altfel şi Jupuita..., şi a cărei dublă trimitere, literală (dacă ne e permis abuzul terminologic, atunci cînd vorbim de citarea sa ? prin reproducere) şi literară se regăseşte în avertismentul (în versiuni succesive, ca orice program care se respectă) ce deschide ambele volume:

"Computerele te învaţă că un lucru nu e niciodată început pe terminalul acesta ori pe situl acesta. La fel şi cartea aceasta, care începe acolo unde s-au isprăvit paginile primului volum. Unele texte au început acolo şi se termină aici. Altele încep aici şi nu se termină acolo."(Stîngăcii şi enormităţi)

respectiv,

"Computerele te învaţă că un lucru nu e niciodată terminat. La fel şi cartea aceasta, care se termină acolo unde s-au isprăvit paginile. Unele texte încep aici şi se încheie în volumul II. Altele încep acolo şi se termină aici. Altele nu se termină deloc." (Chei fierbinţi pentru ferestre moi).

Putem discerne mai multe nivele:acela al povestirilor, care pot fi citite independent, acela al poveştii-mamă, care le leagă / înglobează, acela al comentariilor (titluri şi glose ale precedentului nivel), care (de asemenea) contribuie la coeziunea întregului. Dezvoltînd în continuare imagistica legată de computer, ne putem imagina o structură ierarhizată, de directoare, subdirectoare, fişiere, mergînd, teoretic, cît îl ţine pe autor inventivitatea şi pe cititor capacitatea de a-l urmări.

 

Începem cu comentariile – acestea sînt similare hint-urilor din Windows (ori strămoşului acestora, balonaşele din sistemul de operare al Mac-ului) sau textului alternativ din paginile web, nu fără a ceda tentaţiei ludice – jocuri de cuvinte, e. g., Customize 1 este glosat sub forma "potrivit zicalei ´Customul îl face pe om´", ´traducere´ în cheie populistă "CANCEL permite anularea prematură a unei operaţii începute, atunci cînd nu sînteţi mulţumit de rezultat" (p. 50), ori, în cazul lui REDO "Dacă o acţiune nu a fost executată în mod corespunzător, această comandă permite refacerea ei"(p. 86); imaginile de pe toolbar sînt şi ele custom, ´asortate´ cu textul.

Punerea în pagină, pre numele său layout, reprezintă o supra-motivare, prin scriere, a limbajului (aceasta după ce, în Jupuita..., Nutzy vorbea cu greşeli de ortografie; ştiu cît de impropriu sună, însă pe moment nu găsesc altă formulare. Cei ce au citit cartea vor înţelege). Un exemplu: "adică studio nupţial, înţelese ea într-un tîrziu"(p. 10).

 

La fel, în cazul ´exploziei´ de la paginile 157-158, tipografia încearcă să ne ofere a simultaneitate a percepţiei, însă una posibilă doar după avangardă, şi, mai ales, după explozia reprezentată de internet.

Secvenţialitatea e de asemenea provocată: pagina e împărţită în două coloane (inegale) unde lista (pe coloana din stîngă, fireşte, a) stîngacilor, nu ştiu cît de adevărată, dar bine nimerită potenţează firul narativ, desfăşurat pe coloana din dreapta.

Poveştile propriu-zise constituie o altă demonstraţie de (horribile dictu) dexteritate (că stîngăciear suna sinistru în context, oricîte titluri de nobleţe se străduieşte autorul să-i confere; poate ar fi de preferat ambidextrism, poate îndemînare). Regăsim tonul familiar din şcoală, blînd, molcom, tacticos, al prozei tradiţionale ardelene în povestea Silviei, laolaltă cu ironizarea mentalităţii conformiste cultivate de şcoală în Capture. Identificăm, fără prea mare bătaie de cap, mise-en-abîme, în 3 D, atunci cînd sîntem puşi în faţa conflictului perspectivă ? lipsă de perspectivă (plastică, în povestire, dar nimic nu împiedică interpretarea ei drept narativă), ori în ideea de second-hand, echivalată cu aceea de reciclare (estetică) specifică postmodernismului. Întîlnim, în bună tradiţie optzecistă, jocul de cuvinte, adică ambiguul, echivocul (profesorul de pictură care este "vîrît pînă-n gît în Cinquecento", este, de fapt, un maniac al maşinii sale Fiat 500), sau "am tot dat cu banul pînă am dat de banul lui Sam!", asocierile lexicale, construite de parcă sunetul ar trage după el sensul ("Şpaclu. Şperaclu spre buzele ei strînse"), desfrîul numelor (în cartea de faţă, de condimente, în Jupuita..., de băuturi, într-un mail pe care mi l-a trimis pe timpuri (nu atît de îndepărtate) autorul, de ceaiuri – citez din acesta, că pe celelalte onorabilul cetitor are de unde să le ia:

precum şi verva parodică. Aceasta, una din structurile de rezistenţă ale cărţii, atacă un stil de viaţă caracterizat prin imitaţie, prin clişeizare; să zicem: horoscopul, cu care ne fericeşte orice ziar ori post de radio sau televiziune, entertainment-ul, cultura populară – trupa rock Scorpionii Pustei, formată din Jimmy Bud, Mad Medve, Necrophore Joe, Ramona Pulmona, limbajul publicitar, asociat cu clişeele identitare dominante în spaţiul public actual:

"´O să mă dea afară mafia ungurească, c-aţi pătat cu sînge românesc muntele lor, dar măcar am bucuria c-am cunoscut oameni adevăraţi...´. Nea Genu a încercat să-l liniştească, la prima ploaie se spală tot, o să fie bine. ´Şi cu ăştia ce mă fac?´ arătă Timurlenk spre nişte japonezi care filmau şi fotografiau muntele care arăta acum ca... hm... ca un boţ de Aquafresh. Dacă puneai la socoteală şi dîrele verzui de coada-calului, era chiar aquafresh-în-trei-culori-protejează-de- trei-ori ? asta-i, n-o să păţeşti nimic, bătrîne, că-s chiar culorile care trebuie, vezi? Roşu-alb-verde, eşti de trei ori protejat!",

discursul corectitudinii politiceşi a jargonul academic la modă ce decurge din el, noua limbă de lemn a proiectelor europene. Şi aşa mai departe.

Customize 1 este o ancoră la Alarm (Chei fierbinţi..., 15); poate că pariul autorului e simularea hipertextului în text, cam în felul în care e simulată tridimensionalitatea cu ajutorul perspectivei. Rezultă o poveste customizată / customizabilă, între altele, şi prin personajele care o comentează:

"Ťcălătorul care – cu sau fără bilet cu sau fără delegaţie de serviciu – se aburcă în Carei în trenul cursă de persoane 4662 Burăslău-Scăeni-Dinşes va avea parte de o mică surpriză în dreptul km. 26,5...ť

´Ce chestie!´ făcu uimit Pompiliu, desprinzîndu-şi ochii de pe cartea ce stătea deschisă pe genunchii vecinului de compartiment. ´Păi chiar ăsta-i trenul Burăslău-Scăeni-Dinşes! Şi...´ – îşi scoase biletul – ´e chiar numărul 4662! Ce carte e asta, domnule?´

´E o carte despre noi toţi´, spuse călătorul întorcîndu-se spre el.

´Pentru noi toţi, vreţi să spuneţi. Adică e un fel de ghid turistic?´ zise Pompiliu, căruia îi plăcea ca lucrurile să ocupe poziţii clare în căsuţele lor.

´Un ghid, da´, clătină din cap călătorul, privindu-l cu blîndeţe."

Adică, o carte-spectacol, o carte care îşi propune să recupereze handicapul produs de noile medii şi să confecţioneze, să fabrice, – ca-n bunele vremuri de odinioară – realitatea.

* Adrian Oţoiu, Stîngăcii şi enormităţi, ed. Paralela 45, 1999