 |
Georgeta Moarcăs |
Nu intriga spectaculoasă și nici personajele nu constituie miza romanului lui Adrian Oțoiu Coaja lucrurilor sau dansînd cu Jupuita. Protagonistul acestui roman nu este altul decît cuvîntul exotic... ale cărui valențe incantatorii sînt exploatate la maximum, căci cele care sînt socotite potrivite și se plasează sub lupa autorului sînt cuvinte nemaiauzite... care pe lîngă stranietatea lor au și atributul existenței. Glosînd pe marginea acestor cuvinte, orgoliul dar și tentația autorului nu poate fi decît cel de a crea altele noi...
În economia romanului, alegerea cuvîntului care declanșează sarabanda melodică ascultă doar de o singură regulă: posibilitatea de a găsi echivalentul lui în cele mai îndepărtate limbi. În egală măsură, referentul nu contează: Ah, ce insolație în insulele astea cu Pru și Maibi și Cachiri con manioc, și trestii de zahăr ce ne sfichiuiesc creierii în Guildive, Rum de Gwadelup și Clairin, unicul haitian ce-i dă gata pe temuții Tonton Macute. Iar la urmă, cu aromă de mamey, un sărut de Eau de Créole... și iată-ne la Monte Albán Regional de Oaxaca! Sub vulcan! Mescal! Mescal Ixtapa! Pulque! Tequila, acest terminator al alcoolurilor! Todos contendos e yo támbien! (25)
Delirul sonorităților exotice nu este însă unul automat. Invocarea lor se supune, pe nesimțite, unui traseu geografic explorator, tot așa cum personajul ªtefan Gliga pare a urma o schemă inițiatică de care este conștient, și pe care însă o ratează.
Construirea credibilității inițierii este oprită la jumătate, restul fiind lăsat, în maniera unei opera aperta, la latitudinea cititorului. Credibilitatea este afirmată și în același timp contestată prin referințele la care autorul face trimiteri, aparținînd literaturii oculte (Tarotul). Dar este consolidată implicit prin tema pe care o subîntinde, aceea a crizei ontologice a cuvîntului.
Dincolo de întîmplările care învolburează personajele se deslușește obsesia eșecului creatorului vizavi de crearea realității paralele prin cuvînt. Deși este o temă comună interogațiilor pe marginea statutului ficțiunii, ceea ce o particularizează în romanul de facă este tocmai rafinamentul tratării ei, și felul în care, depășindu-se strictele inserții autoreferențiale, atît de comune scrierilor postmoderne, ea este inclusă în substanța romanului.
Tema antrenează referințe biblice, cum ar fi cea a turnului Babel și a amestecului limbilor, fiind exploatată prin excursuri erudite în Tarot dar care pot fi continuate și prin referiri la Cabală. Miza acestora este tocmai de a constitui un pandant al cuvîntului profan, despuiat de statut ontologic.
Chiar și construcția personajului face referiri la această temă: ªtefan este arhitect dar și alpinist. Nu e de mirare așadar că el este cel care construiește dar și urcă un posibil turn Babel. Iubirea pentru Vera se aprinde într-un labirint (subsolul inundat al unei clădiri, care servea drept bibliotecă), ieșirea din labirintul livresc echivalînd cu intrarea în altul, cel al iubirii.
Adevărată insolitare, dansul cuvintelor recreează, precum în miturile indiene dansul lui Shiva, un cosmos. Dar autorul nu ajunge niciodată, așa cum își propune titlul său, să danseze cu Jupuita. Ci doar cu fascinantele sale veșminte, multiplicate la nesfîrșit. Dincolo de referința mitologică aztecă Jupuita (Xipé), textul permite și o asemănare cu Maya.
Personajul feminin pare a fi plasat în aceeași paradigmă a misterului și a imposibilităcii găsirii unei realități ultime a lumii. De această fascinație definitorie a femininului este conștientă și Vera. Într-un dialog cu ªtefan din capitolul Mascara, amintind în același timp de mască și de mascaradă, ea afirmă: nu crezi c-ar trebui să existe și un Altceva? Un Dincolo? Dincolo de vizibil (...) Dincolo de epiderma asta nenorocită! Dincolo de pielea oricît de seducătoare pe care lucrurile ne-o aruncă-n cap...? (246)
Dar pentru ªtefan acest Dincolo este limitat la planul fizic al unei posibile disecții anatomice:
Dedesubt, sub linia de oțel, e o zonă obscură, despre care mai bine tăcem. Dedesubt sînt viscere. Obsesia pielii, murdăria corpului uman, dedesubtul necunoscut care este în noi, dincolo de aparențele liniștitoare ale pielii. (E o splendidă Aventură să se joace așa, sigur de el, sigur de nervii lui, sigur că lama de oțel nu are să sfîșie husa epidermei ca să muște din ceea ce-i ascuns dedesubt.
Dedesubt, sub linia de oțel, e o zonă obscură despre care mai bine să tăcem. Dedesubt sînt viscere și cartilagii și sînge și... dar ce dracu-i veni să-și amintească de scîrboșeniile astea?! Dedesubt sînt oh, nu poate alunga aceste imagini! - întîi țesuturile subcutanate superficiale, apoi cele de profunzime... (31-32)
Personajele devin conștiente de piele, de ceea ce arată și ascunde ea în timp ce își examinează chipul în oglindă, prinse în acțiuni care le modifică înfăcișarea aparentă (bărbierit sau machiat).
Realitatea care se refuză mereu, ca și femeia iubită, nu poate fi cucerită decît în măsura în care i se dă un nou nume. Dar acesta a pierdut capacitatea de a reflecta miezul ascuns al realității. Numele este acum numai o haină.
Acum însă miracolul s-a produs, trupul ei e în întregime învelit în grafeme, înnodat în rețeaua tandru caligrafiată a acelor vorbe pînă adineaori lipsite de sens, corazo, palta, chirimoya, maracudja, makandia, corazo, abd? el ani... Precum jeopardul captiv se zbate Vera, însă nu pentru a scăpa din mreaja toponimică, ci pentru a și-o lipi mai bine de corp. Ai făcut o treabă bună, se felicită arhitectul acestei babilonii fructifere, ai dat nume atîtor ținuturi nenumite! Ai fost botezătorul, deci Cuceritorul, deci și posesorul, își zice el, clipind totuși temător sub lumina de lampion chinezesc a trupului ei?. (283)
Dansul cuvintelor nu poate înlocui setea descoperirii realității care se ascunde de fapt sub invocarea, cu efecte aproape halucinatorii, a sonorităților exotice. La fel cum, în capitolul Numele Tuberculului asistăm la o fascinantă înlăncuire a explorării trupului iubitei și a numelor.
Ea îi servește o formă de fruct, el o umple cu nume. Numele trezește setea, creează nevoia. Setea de aventură. Nevoia de expansiune, de noi cuceriri toponimice (270)
ªi alter-ego-ul său, Alexandru Macedon a visat acele ținuturi noi și minunate pe cînd nu erau decît un nume într-un atlas. Numele cheamă după ele dorința de a cuceri și de a stăpîni în egală măsură atît Asia cît și corpul iubitei.
Aflat în postura unei calfe medievale, ªtefan, (un posibil alter-ego al autorului), își amintește, în capitolul în Arcanele minore, deprietenul său, fostul colonel Mitrofan Buliga, cel care îl inițiase în etimologie. Dar ajungerea la arcanele majore, deținerea secretelor este bruiată de preocuparea excesivă a lui ªtefan pentru formă. în știința pe care, cu umilele noastre puteri, o slujim amîndoi, importantă nu e atît forma, cît relația. Asta trebuie să urmărim, aceste legături care se stabilesc uneori pe deasupra abisului ignoranței, alteori prin hăcișul junglei atîtor informații parazite. Asta e aventura. Asta, și nu o formă oarecare; Formele se nasc și mor. Nici un cuvînt nu sună frumos luat în sine (123). ªi în Cabală, cea mai importantă parte este relația care se stabilește între sefira, și nu sefirotul luat în individualiatea lui.
Dar ªtefan nu este interesat de relația dintre lucruri, ci fascinat de forma sonoră a cuvintelor, de individualitatea lor aparentă.
Satisfăcînd curiozitatea lui Karin și deschizînd sertarul ce cuprindea etimologiile secrete, ªtefan rămîne pentru totdeauna prizonierul arcanelor minore.
Se întîmplase cel mai trist și totodată cel mai previzibil lucru. Fostul discipol rămăsese pentru totdeauna în arcanele minore. Nu avea, vai, pic de chemare pentru cele majore. Colecția sa etimologică degenerase într-una a bizareriilor obscure care sunau ciudat. Un fel de panopticum al cuvintelor. Unde acestea intrau fără certificat de pedigree. Nu interesau originea, evoluția, legăturile de care făcea atîta caz maestrul său. Nu interesau rădăcinile. Doar pulsul era auscultat cu atenție. După care cuvîntul era secționat cu o forfecuță pliantă strict deasupra solului. Bulbul rămînea îngropat. (126)
Acest eșec nu este altul decît cel al constructorului unei realităci paralele, care însă, oricît de fascinantă ar fi, nu poate decît să rivalizeze cu Realitatea și cu unicitatea unei singure limbi, atribute ale stării primordiale. ªtefan este confruntat atît cu nedesăvîrșirea iubirii, cît și cu neputința inventării, creării numelor stranii.
De-a lungul romanului, personajul principal pare să sufere o inițiere mascată. Citind întregul lui traseu în cheie simbolică, ªtefan pare să se afle mereu în căutarea unității. Potrivit lui Paul Zumthor omul, chiar de la începutul istoriei sale manifestă, după părerea lui (a Iahvistului) două dorințe: să-și păstreze unitatea și să-și 'facă un nume'. (Paul Zumthor, Babel sau nedesăvîrșirea)
Refacerea unității paradisiace a limbajului și a cuplului sînt cele două încercări prin care trece ªtefan Gliga. ªi care se dovedesc a fi, amîndouă, eșecuri. în ambele relații amoroase, iubirea apare mereu în legătură cu cuvintele. Cedînd rugăminților lui Karin el ratează accesul în domeniul arcanelor majore, iar pe Vera și-o apropriază scriind pe trupul ei cuvintele care aproximează natura acelui tubercul misterios.
Există un mister al lucrurilor care este ascuns în miezul lor, și nu în forma perisabilă a coajei. Descoperirea acestui misterului este legată de descoperirea dragostei.
Pe trupul iubit, cuvintele nu sînt altceva decît fructe ale simpatiei, ideograme de o clipă, înflorite la prima adiere de fierbințeală, pe pielea jeopardului. ªi tocmai aceste semne se vor șterge cel mai ușor: cele caligrafiate cu dragoste. Mîine totul va fi uitat, sau, mai rău, va deveni o mîzgăleală de neînțeles, un mesaj indescifrabil într-o limbă necunoscută, căci îi va lipsi căldura care să-l trezească la viață (277).
ªtefan epuizează, prin fascinantele înșiruiri sonore, un singur nivel al realului.
Dar eu nu la cuvinte mă refer. Ci la ceea ce trezesc ele. Imagini, frăgezimi, arome nemaisimțite, dorince... – ªtefan tace, dezbrăcînd încet fructul de bandajele-i de fibră vegetală. Pentru mine, deși le-am văzut aievea, toate astea rămîn doar niște cuvinte sonore, mărturisește el.? (268)
În mod neașteptat, un alt personaj, copilul Eliad, este preocupat de descoperirea cuvintelor. Dar nu se mulțumește numai cu noutatea și stranietatea lor, ci cere ca pe lîngă forma nemaiauzită, cuvîntul să aibă și un nou referent. Prin urmare, nu cuvinte noi dorea Eli, ci lucruri noi. Iar lucrurile cu adevărat noi erau din ce în ce mai rare (51). Copilul poate fi așadar, în viziunea autorului, cel înzestrat cu abilitatea și darul de a crea noi realități...