"Toţi oamenii, la începutul tinereţii lor, ştiu care e Legenda lor Personală." Nu, nu vreau să vorbesc despre "Alchimistul" în sensul său strict literar. Nici măcar nu cred că ar fi cea mai mare realizare, estetic vorbind, de acest gen, ci pur şi simplu mi s-a părut ieşită din comun funcţia pe care şi-a arogat-o această proză lirică ambiţionând şi adesea reuşind să vorbească limbajul mitului.

Interesul meu a început să crească în momentul în care amicul meu din Boston mi-a povestit cum pachetul ce-l trimite iubitei sale din Chişinău conţine "Alchimistul", când una dintre prietenele mele din UK îmi spune, vorbind despre o terţă persoană că "evitarea cu obstinaţie a Legendei personale duce la boală", când întâmplarea face ca o altă veche amică să mă surprindă cu volumul deschis pe masă şi să exclame: "a, uite, şie eu mă gândeam să recitesc Alchimistul".

Exemplele ar putea continua cu inşi din State, din Franţa sau din polonia, cu prieteni poeţi, ingineri sau avocaţi, de 20, 34, 46, 70 de ani.
Ce se întâmplă, la urma urmelor, cu această carte nescutită dealtfel de mici erori narative, neurmată, nici precedată de vreo altă operă a lui Coelho care să se susţină (deşi "Veronica se decide să moară", un roman submediocru se vinde, de dragul "Alchimistului", iar "Maktub" se citeşte şi el doar fiindcă prelungeşte atmosfera aceluiaşi "Alchimist)?

Se întâmplă că poetul Coelho, mai degrabă decât prozatorul, intuieşte ca sub inspiraţie divină, limbajul mitului. Este vorba de curajul de a spune adevăruri fundamentale, ca acelea pe care bunicii sunt datori să ni le împărtăşească până a nu face cei 7 ani ai scepticismului, înglobate în naraţiuni cu aparenţă simplă, perfect traductibile.

Obosiţi şi încâlciţi cum ne aflăm între tomurile dogmatice care ne-am obişnuit a şti că înghit evangheliile şi mitologiile complicate ale marilor magicieni ai epocii (vezi Castaneda), aspectul simplu al acestei cărţi ne face nu doar să ne placă, ci să o credem. Or - vă amintiţi? - definiţia mitului este - singura asupra căreia cădem de acord prin multele tratate - este de naraţiune în care se crede.

Fără să ne propună eroi şi zei noi, admiţând un Dumnezeu difuz şi iubitor, totuşi prezent şi superpozabil divinităţii supreme din multe culte, un Suflet al Lumii omniprezent şi câteva spirite magice care populează un univers exotic, "Alchimistul" ne propune urmărirea unui ţel şi iubirea ca piloni ai lumii.

Reuşeşte astfel să recupereze valorile esenţiale a cel puţin trei mari religii şi satisface spiritul modern atât de îndurerat în ultimele secole străine revelaţiei.

Cartea este scrisoare de dragoste, psalm şi speranţă într-o singură frază, iar parabola celor doi picuri de ulei din linguriţă ne propune un echilibru postmodern triumfător în magia lui. Funcţia spirituală a acestei proze o depăşeşte pe cea estettică. Asistăm la naşterea unui mit modern remarcabil de puternic în inofensabilitatea lui. Se pare că avea nevoie de el.