Nora Vasilescu

Valorificarea de sâmbătă seara

Cine-ar miza pe un public românesc de vârstă medie douăzeci, vara, sâmbătă seara şi în Bucureşti, să stea cuminte, ba, chiar să aplaude, să rabde gălăgia inerentă a unui bar, cloncănitul sticlelor, viermuiala indisciplinaţilor, circulaţia chelnerilor şi, din când, în când ambalatul furios al câte unui motor numai să asculte un necunoscut cu pălărie de paie, corpolent şi ştirb, cu ochi jucăuşi şi accent ardelenesc cântându-le din frunză?
Şi, cum desigur bănuiţi, se poate şi s-a întâmplat chiar aşa, în Bucureşti, sâmbătă, 25 august, la concertul Adei Milea ţinut (până la urmă) la Green Hours pe ditamai Calea Victoriei.
Şi departe de mine să spun că tot acel public dispus să stea claie peste grămadă umplând la refuz curtea librăriei Humanitas n-ar fi fost atras de numele artistei, şi nu de dl. Nucu Pandrea, protagonistul instrumentului cu nervuri, însă acesta a captivat cel puţin la fel de mult ca Mihai Iordan (clarinet, flaut şi alte instrumente de suflat), ori ca invitatul ad hoc, Radu Georgescu (violoncel).
Lasă că oricum cântecele Adei Milea sunt dovada vioaie a faptului că dintr-un gen aproape mort azi (muzica pop) şi dintr-un folclor sanctificat (era să zic mumificat) abordate cu totul şi cu totul neconvenţional, poate să iasă un succes de public remarcabil pentru vremea noastră. Dar prezenţa unui instrument tradiţional, utilizat cu măiestrie şi fără complexe în faţa unui public dificil, saturat de folclorul aşa-zis autentic şi de atâtea ori tentat să respingă la pachet "Viaţa satului", spectacolele folclorice mamut şi manelele, prezenţa aceasta înseamnă pentru mine alternativa aceea pe care de atâtea ori noi, folcloriştii, ne spargem capul s-o găsim, s-o inventăm, să o propunem, ca aceste valori să nu rămână - cum se poate uşor întrevedea - obiecte de muzeu prăfuit.
Şi să nu ne lăsăm păcăliţi, nici să nu ne sufocăm în scrobeala conceperii unor valori etnice bătute-n cuie. Cântecele Adei Milea sunt încărcate de sarcasm la adresa folclorului convenţional. Cu toate acestea, sau poate tocmai de aceea, ele devin bun comun, sunt acceptate de conştiinţa unei părţi a publicului românesc care are curajul să-şi râdă de propriile obsesii şi frustrări. Dar perpetueză într-o formă vie, în corespondenţă cu starea noastră de lucruri, într-un refuz violent la încolonare şi festivism de prost gust, pepetuează spuneam teme muzicale, reconstruind pe vechiul lexic simbolic oral, începuturile unei arte a cărei nişă existenţială prezenţa publicului o atestă atât într-o seară ca sâmbăta de la Green Hours, cât şi prin cererile CD-ului (deloc profesionist imprimat, trebuie spus) de la românii plecaţi departe şi care, prin aceasta, se afirmă încă în aceeaşi cultură cu cea contemporan bucureşteană. Căci ce dovadă mai bună a apartenenţei la o cultură poate fi decât capacitatea de a râde încă la aceleaşi aluzii?
Revenind acum la cântecul din frunză se cere spus că solo-urile d-lui Pandrea au fost impresionante, atât pentru arta domniei sale, cât mai ales pentru îmbinările neaşteptat de frumoase între fragmente de cântec doinit, ori de joc şi ornamentaţii de jazz extrem de inspirate.
Şi, dacă "Summer time" poate să sune atât de bine la frunză, cine ştie, poate mâine vom asculta vioara cu goarnă, sau doină cu noduri într-o interpretare care să le dea şansa să supravieţuiască în satul global.