Polirom, anul
trecut, scoate o a doua ediție, revăzută și adăugită" a "călătoriei
spre mine însămi"*. Nu știu de ce dl. Nicolae Manolescu,
în cuvântul său premergător, sugerează că avem de-a face cu o colecție
de eseuri. Antipatizând specia - poate și pentru că e atât de la modă,
că te poate îneca dacă n-ai grijă - fără numele autoarei, poate nici n-aș
fi parcurs cartea. Dealtfel, însuși criticul definește unele povestiri
din cuprinsul volumului drept "poeme onirice" care ar fi astfel
"cele mai apropiate de literatură"... (shrug).
În
realitate, chiar și în bucățile cele mai apropiate de critica literară,
I.M. se dovedește o povestitoare excelentă. Nici nu e de mirare că "Omul
care semăna cu Oreste" a fost respinsă în vremea comuniștilor (după
cum ni se semnalează în Nota asupra ediției), iar cenzorița Ecaterina
Țarălungă chiar își știa meseria spunând că autoarea face o "parabolă
la parabolă", oricât de scârboasă este meseria.
Spiritul epic este ceva rar dat poeților veritabili;iar Ilenei Mălăncioiu
chiar i s-a dat privilegiul unui suflu impresionant care creează întâmplare,
realitate și mișcacre din elemente care - adesea - nu ar putea constitui
pentru oricine carne a povestirii.
Detaliul nu vine să construiască mirosuri și culoare lirică, așa cum lesne
i s-ar putea întâmpla unuia obișnuit cu creația lirică, ci, mai degrabă,
cu semnificații precise, de cameră ascunsă, de gros planuri sau de panoramări
cu funcție definită în coerența discursului narativ.
Așa se face că ne găsim în fața unor texte mici, de câteva agini, texte
pe care mi-aș dori să le fi găsit pe Web fiindcă îndeplinesc chiar cerințe
la care nu ne-am fi gândit imaginând proze pentru WWW.
Mă refer astfel la rotunjimea schemei povestirii care reușește totuși
să-și păstreze atâta mister cât să tăcem o vreme după lectură. Mă refer
la cuvintele în italice, de atâtea ori urmând indicațiile de regie proprii
îndeobște semnelor metalingvistice ale Internetului (smileys). Mă mai
refer la parantezele de of-discurs, atât de frumos "redabile"
prin mici ferestre care ar putea să "pop-up" gândul secund al
autoarei.
Și nu în ultimul rând mă gândeam la umorul negru... ușor, delicat negru,
strecurat pe sub paragrafe suficient de rafinat să sugereze prezența Ei
prin colțurile mai adânci ale povestirii.
Călătoria spre sine însăși a Ilenei Mălăncioiu poate sta cu drepturi depline
pe birou, sub veioză, ori pe plajă, se poate citi ca atare sau ca hipertext
avant (mult avant) la lettre aducând ceea ce e de căpătâi o carte să ne
aducă: bucuria textului bun.
*Ileana Mălăncioiu, Călătorie spre mine însămi, Polirom Iași, 2000,
