Dan Iancu

Piatră și apă. Lumina!

 


Ovidiu Moise are bunul obicei că nu prea se apropie de perisabil. Mișcarea la el e cumva aceeași, un soi de inamovibil al locului, unde ciclul e infinit mai constant decât însezizabila noastră ființă pieritoare. O continuitate în a demonstra că panta rei te face să stai timpuri întregi cu privirile peste imaginile lui și aștepți să se miște ceva, stânca să se macine, apa să-ți cuprindă propria-ți neliniște de forme secundare.

Cum în fotografie lumina e supremul eu, în imaginile lui ea caută continuu căi de a ne ajunge dincolo de retinele ilustratelor comune de la colțul străzii. Recunosc că foarte rar ceea ce numin îndeobște peisaj mă cuprinde. Trebuie să existe acolo ceva care să mă apuce din spatele zidului de indiferență. Dacă la unii geometria este cea care mă incită, aici plăcerea e să îți cobori tălpile în caldele lui epopei de falsă neschimbare. Râul în care te scalzi este întotdeauna altul. Nu întotdeauna în fotografie. Ovidiu Moise te face să simți cu mâinile, cu trupul, cu fața doritoare de zâmbetul răcoros al apei. Niciunde nu am grăit astfel despre iscodirea luminii prinsă-ntre lucioasa amintire a stâncii pururi umede, ca într-un fel de palmă ce-ți taie drum prin însăși trupul ei.

Știu doar că e pe undeva prin cele americi, că vorbește despre de unde vine lumina în revista fotografilor de suflet ce este www.fotomagazin.ro și că din când în când mă roagă să nu trag. Spirit pus pe harță, eu, nu el, am reușit să nu sar în sus niciodată la misivele lui. O fi ceva din nemărginita lume a liniștii ce-l înconjoară, cu care ne îmconjoară. O fi poate trăind în așteptarea apei care se întoarce precum apusul în fiecare zi. Ori apa se întoarce după timp. Ovidiu Moise poate așteaptă timpul. Măcar aceasta ne-o spune.

Pentru că într-un vas în care cerul aleargă și acest vas este prea cunoscuta noastră lume, se poate întâmpla ca să găsești un icar așteptându-și căderea. În liniște.

Dan Iancu