Voltaire ne spune în Candide că eroul său, profesorul Pangloss, preda metafizico-teologo-cosmo-nigologia. Richard Foreman, personalitate frapantă a scenei new-yorkeze off-Broadway, a inventat teatrul ontologico-isteric. De Pangloss râdem de aproape trei sute de ani, pe Foreman îl admirăm de treizeci. Avem şi de ce: autor, teoretician, regizor, deţinător al foarte importantei burse Mc Arthur, Foreman ne face să ne simţim mereu mai deştepţi încă din 1968. Metoda lui constă în a aborda o temă înalt-intelectuală prin mijloace preponderent senzoriale. }n stagiunea 1999 / 2000 a sedus din nou New York-ul, adică acea parte a lui care contează, montând propria lui piesă despre Nietzsche la centrul cultural al bisericii St Mark din cartierul East Village. Bad Boy Nietzsche! (<Răul de Nietzsche!>) reuşeşte să penetreze personalitatea şi gândirea filosofului, fără urmă de descriptivism sau de eseism, preluând doar opt citate marginale din scrierile lui (programul de sală le menţionează) şi evitând cu tot dinadinsul muzica lui Wagner sau a lui Mahler.

Spectacolul este contituit dintr-o succesiune de scene tari, care transfigurează în momente teatrale cuasi-perfecte elemente semnificative din viaţa şi gândirea lui Nietzsche. Se reia, în diferite variante, faimoasa biciuirea calului din piaţa din Torino, eveniment real care declanşează nebunia lui Nietzsche, prin confruntarea brutală cu cruzimea lumii. Acest episod este inteligent legat de relaţia cu femeia dominatrix Lou Andreas Salomé. Se utilizează oportun, în acest scop, fotografia de epocă cu biciuirea fictivă a filosofului şi a prietenului rival Paul Rée de către femeia care s-a vrut fatală. Filosoful (interpretat de talentatul şi inteligentul Gary Wilmes) se confruntă cu brutalitatea fizică (Omul crud - Kevin Hurley), cu feminitatea neîndurătoare (Femeia Frumoasă - Juliana Francis) şi cu refuzul tinerei generaţii de a-l înţelege şi urma (Copilul - Sarah Louise Lilley). Jocuri de cuvinte ca jewels / jews arată cum antisemitismul prezumat al lui Nietzsche a apărut ca rezultat al unei erori (voite) de interpretare. Aspectul ontologic se vede în profunzimea intelectuală a abordării, iar cel isteric în senzorialitatea seducătoare a montării. Fiecare scenă este construită ca un element dramatic auto-consistent, cu expoziţie, creştere şi explozie vizual-sonoră. Imagini pregnante, scenografie de o aleasă fantezie, ambient sonor percutant, toate sunt integrate într-o evoluţie perfect controlată ritmic. Tehnica teatrală strânsă şi polifonică aminteşte de cea a londonezului Théâtre de Complicité. Dacă fiecare scenă este excelent lucrată, ansamblul nu se constituie într-un discurs teatral cu o traiectorie clară, bine articulată retoric, rămânând mai curând o înşiruire de episoade asamblate după principiul deal-vale. Grija pentru expresivitate este maximă în zona detaliilor şocante ale montării. Penisul lui Gary Wilmes, expus uneori vederii, nu se constituie, cum se întâmplă de-atâtea ori în teatru, într-un obiect suplimentar de recuzită, ci <joacă> el însuşi, convingător, fragilitatea virilităţii. Să mă descoperi e uşor, spune Nietzsche, dar inutil, dacă nu mă găseşti. Oricum, cel mai greu este să mă pierzi. Un asemenea spectacol dă şansa parcurgerii ciclului complet al înţelegerii, de la descoperire la pierdere.