Mugur Grosu

Grosso Modo(1)

Sabotaj

 


Ca de obicei, picoteam; era liniște. Trecuse de primele ore ale dimineții și soarele escaladase turnul de peste drum, se hlizea peste strada Cișmelei preț de-o cafea după care urma să treacă mai departe. Cel puțin asta apucasem să cred în anii petrecuți în această locuință. N-aveam nici un motiv, dar absolut nici un motiv să mă îndoiesc de asta. Nu mi-a dat niciodată prin cap să-i verific programul, ticurile, punctualitatea; adică nu eu personal. Cineva, înlăuntrul meu, ținea și această socoteală; o armată întreagă de alți slujbași recolta zi și noapte milioane de cazuri dintre cele mai mărunte, altă armată filtra, analiza, corobora, clasifica și îndosaria aceste date, ca să nu mai vorbesc de motostivuitoarele ce mișunau permanent dislocând și recomprimând, după caz, blocurile, coloanele, turnurile și munții de dosare în funcție de ordinele primite prin stațiile Dinu Lazarde amplificare de la vătafi și agenți plenipotențiari; până la mine, sus, miile de-ncăperi supraetajate nu lăsau să scape nici cel mai mic zgomot; prin stratul de puf în care moțăiam aproape 24 de ore din 24 o fantă mică lăsa, la mare nevoie, să treacă un singur lift, făcut să-mi ajungă cel mult în dreptul genunchilor. Din el urcau pînă la mine teancuri cu rapoarte dintre cele mai bine alcătuite, la capătul cărora atârna un secretar ales pe sprânceană; de regulă îmi recita rezumatul acestora, își trasa din proprie inițiativă sarcinile ce se impuneau, scutindu-mă de efortul de-a articula atâtea silabe; de cele mai multe ori pufneam scurt a încuviințare. Cât îi urmam orbește concluziile știam că n-am cum să dau niciodată greș. Adevărata mea treabă ținea de autoritate. Cât reușeam să mi-o păstrez neștirbită, lumea de jos funcționa brici. De aceea, din când în când, după cum îmi șoptea una din nenumăratele mele nări, aveam grijă ca-n sunetul de încuviințare se exite o modulație infinitezimală, injectând în auzul micului secretar o doză cât mai precisă de angoase și incertitudini. Mult mai rar lăsam să-mi coboare alene unul din ochi peste teancul de foi și dosare, parcurgând, din instinct, câteva rânduri sau pagini, aruncând câte-o frază care să conțină suficiente ambigutăți, posibile întrebări și răspunsuri, cât să pună pe jar straturile care se vor simți, prin mijlocirea secretarului meu, direct implicate. Și, evident, dar foarte, foarte rar, dispuneam din oficiu uciderea câte unui mesager, pentru că asta îmi garanta disciplina-n sectoare pentru suficient de multă vreme. Vigilența e, uneori, mai obositoare decât orice activitate.

În această poveste, de pildă, știam vag că la o anumită oră a zilei soarele ajuns de-asupra străzii Cișmelei avea obiceiul să-și strecoare cea mai subțire tentaculă în spațiul acela dintre jaluzea și rama ferestrei; nu m-am stresat niciodată să înțeleg cum, de fiecare dată în acest moment al dimineții, apendicele solar nimerea cu atâta precizie obrazul pe care-l aveam in subordine. Imediat auzeam și fâșâitul liftului, furierul ieșea tremurător, se înălța pe vârfuri, tușind discret și-mi întindea un dosar gros cu toate datele puse în ordine. Îl lăsam să aștepte suficient timp cât să-și acordeze glasul (nu suportam decât voci dintre cele mai cristaline), să-și corecteze ținuta pentru eventualitatea în care-aș fi fost nevoit să dau ochii cu el... Știam rutina, nu mișcam nici o geană, cazul era simplu, urmau doar chestiuni de procedură; l-am concediat imediat ce-a deschis gura și am dispus urnirea sistemului-cap cu câteva grade, cu minim consum energetic, doar atât cât se impunea pentru scoaterea obrazului de sub incidența razei violatoare.

Liniștea m-a învăluit iar; ca de obicei, în aceste momente ale zilei, m-am înălțat puțin din spate și-am acționat telecomanda; vălurile care mă despărțeau de încăperea alăturată s-au dat la o parte lin, lăsând între mine și ea doar un strat fin de aburi, cât să nu fiu văzut. Nimerisem într-un moment de pauză, actorii zăceau în diferite poziții prin încăpere în timp ce regizorul gesticula repezit, prins într-o aprigă ceartă cu scenaristul. Nu auzeam ce-și vorbesc și n-aveam intenția să intervin. Asta fiind una din puținele divizizii ce dispuneau de autonomie largă, înțelegeam să mă bucur din plin de virtuțiile anonimatului (dacă doream, puteam acționa oricând, dar n-ar mai fi fost nici un farmec...) Am așteptat, picotind, să se lămurească singuri; de altfel știau că n-au prea mult timp la dispoziție pentru asta; regizorul și-a domolit omoplații, a apucat portavocea și, după cîteva ordine scurte întregul sistem s-a pus iarăși în mișcare. În câteva clipe armata de tehnicieni a desfășurat pe platou un enorm peisaj montan, cu o cascadă nervoasă în mijloc; o macara aduse peste buza acesteia o barcă lunguiață în care se vedea silueta unui tinerel; stătea cu spatele la planul cascadei și fuma privind cum tehnicienii ancorează barca și marginile cascadei. După cum se agita pe margine, regizorul părea că își scuipă plămânii în portavoce. În fine, toate păreau în ordine, lumea s-a îndepărtat din raza operatorilor și, la, un semn, toată recuzita a prins, ca prin farmec, să miște: apa cascadei să spumege la vale, brazii să-și hâțâne spinările ca scăpați dintr-o spondiloză, barca să se zgălțîie peste hăul lichid, chipurile prinsă între două pietre... Apoi brazii din dreapta au prins să cadă ca piesele de Maroco (bănuiesc că schema vizuală era asociată cu zgomote dintre cele mai spectaculoase dar, cum spuneam, nu obișnuiam să acționez instalația de sunet; aș fi fost nevoit să aud și zgomotele de pe platou și asta m-ar fi scos din plăcuta mea amorțeală). Mda, nu m-aș fi așteptat la asta, în scurtul interval pe care l-au avut la dispoziție, scenaristul și echipa de regie făcuseră minuni: în locul în care brazii cădeau ca spicele cerul se întunecă, lăsînd să apară căpățâna gigantică a unui elefant. Un singur pas și ar fi umplut tot cadrul cu trupul său. Își ridică trompa pentru a o prăvăli, apoi, spre locul cu barca; din acel monstruos apendice țâșni o bulă de foc. O proastă coordonare între pirotehniști și echipa de platou făcu să scape de sub control întreaga scenă; bula ieși mult mai mare decât era prevăzută-n proiect, pârjoli ca pe-o pană bărcuța din primul plan și izbi din plin platoul de filmare; ceea ce era cu adevărat scandalos e că puternicul val de căldură ajunse până la câțiva centimetri de mine! Am mai apucat să văd silueta pe jumătate arsă a regizorului secund târându-se înspre mine. Am pus imediat în mișcare pereții etanși și m-am întors către fanta liftului. Cel mai scandalos dintre toate mi s-a părut faptul că preț de câteva fracțiuni de secundă a trebuit să aștept. Căpățâna furierului pe care picase necazul să fie de serviciu în dimineața aceea zbură de cum se iți în dreptul fantei; mi-am amintit imediat incidentul ce precedase scena și-am tras concluzia că gradul în care deplasasem sistemul-cap de sub incidența razei solare fusese determinat aiurea. Am aruncat cât colo teancul de dosare și am dispus rotirea întregului sistem cu 180 de grade. În mod normal soarele nu mai avea cum să atingă obrazul în unghiul acela.

Nu-mi era greu să apreciez dezastrul pe care-l provocase pe platoul cu vise eroarea de calcul; cum n-aveam chef să asist la scenele de rutină, m-am tolănit iar în norișorii de puf și-am început să răsfoiesc documentația. Nu mai făcusem de multă vreme treaba aceasta și, înduioșat de mine însumi, în timp ce dădeam la o parte coperta lucioasă,.simțeam cum încolțesc în mine aburii unui soi de regret pentru decapitarea mesagerului... N-a durat mult starea asta: în locul paginii de gardă, acolo unde, în câteva cuvinte, trebuia să găsesc rezumatul întregului caz, cu descrierea principalelor linii de acțiune ce-ar fi de urmat și recomandările aferente, am dat peste-un boț de hârtie, peste care o grafie mizerabilă abia lăsa să se citească următoarea frază:

...pentru a se produce un impuls nervos stimulul trebuie să aibă o anumită valoare numită prag; stimulii cu valoare inferioară pragului nu produc impuls nervos, iar cei cu valoare mai mare ca pragul nu produc un impuls nervos mai mare ca stimulii prag.

Ce cretinitate! În rest, ceea ce credeam a fi un dosar în toată regula era un morman de hârțoage ordinare: teancuri de foi (majoritatea goale sau abia măzgălite pe câte un colț), tot felul de pagini rupte la întâmplare din ziare și reviste; unele dând senzația că urmează o anumită logică, erau decupate în jurul unei știri, altele păreau rupte la întâmplare; ce legătură putea avea cu raza de soare acest titlu de gazetă:

Un fiu recidivist a spart capul tatălui său cu cărămida

...iar, ca subtitlu: scandalul a pornit de la o ceartă părintească. În rest, știrea nici măcar nu era lizibilă în întregime, pagina fiind în așa fel ruptă încât nu puteai isprăvi nici una din cele 3 coloane pe care se desfășura relatarea cazului. De altfel o seamă de poze deocheate (ce nu puteau avea nici cea mai vagă legătură cu subiectul) mi-au întărit convingerea că aveam în față dovada certă a unui sabotaj de proporții. Abia atunci mi-a dat prin cap să verific înscrisul auriu de pe copertă. Mă așteptam să citesc ceva gen : Ora 9.30 a.m / program de somn / analiză de caz pentru relația rază-obraz la unghiul de incidență cutare...; în nici un caz să găsesc aceste două cuvinte (doar două!), de la care, firește, nu puteam aștepta nimic bun: Legea excitabilității. Am apucat cablul liftului și-am tras un răget spre etajele inferioare, chemându-i la ordine pe vătafii împricinați. Pun pariu că-n secunda aceea, cel puțin o duzină au căzut secerați de panică. M-am instalat în norișorii de puf și-am ascultat impasabil fâșâitul liftului. Din oficiu, în astfel de situații, primii șapte intrați erau decapitați. Și ei știau asta.

(be continued)

Mugur Grosu