Mugur Grosu

Grosso Modo(1)

Sabotaj

Ca de obicei, picoteam; era linişte. Trecuse de primele ore ale dimineţii şi soarele escaladase turnul de peste drum, se hlizea peste strada Cişmelei preţ de-o cafea după care urma să treacă mai departe. Cel puţin asta apucasem să cred în anii petrecuţi în această locuinţă. N-aveam nici un motiv, dar absolut nici un motiv să mă îndoiesc de asta. Nu mi-a dat niciodată prin cap să-i verific programul, ticurile, punctualitatea; adică nu eu personal. Cineva, înlăuntrul meu, ţinea şi această socoteală; o armată întreagă de alţi slujbaşi recolta zi şi noapte milioane de cazuri dintre cele mai mărunte, altă armată filtra, analiza, corobora, clasifica şi îndosaria aceste date, ca să nu mai vorbesc de motostivuitoarele ce mişunau permanent dislocând şi recomprimând, după caz, blocurile, coloanele, turnurile şi munţii de dosare în funcţie de ordinele primite prin staţiile de amplificare de la vătafi şi agenţi plenipotenţiari; până la mine, sus, miile de-ncăperi supraetajate nu lăsau să scape nici cel mai mic zgomot; prin stratul de puf în care moţăiam aproape 24 de ore din 24 o fantă mică lăsa, la mare nevoie, să treacă un singur lift, făcut să-mi ajungă cel mult în dreptul genunchilor. Din el urcau pînă la mine teancuri cu rapoarte dintre cele mai bine alcătuite, la capătul cărora atârna un secretar ales pe sprânceană; de regulă îmi recita rezumatul acestora, îşi trasa din proprie iniţiativă sarcinile ce se impuneau, scutindu-mă de efortul de-a articula atâtea silabe; de cele mai multe ori pufneam scurt a încuviinţare. Cât îi urmam orbeşte concluziile ştiam că n-am cum să dau niciodată greş. Adevărata mea treabă ţinea de autoritate. Cât reuşeam să mi-o păstrez neştirbită, lumea de jos funcţiona brici. De aceea, din când în când, după cum îmi şoptea una din nenumăratele mele nări, aveam grijă ca-n sunetul de încuviinţare se exite o modulaţie infinitezimală, injectând în auzul micului secretar o doză cât mai precisă de angoase şi incertitudini. Mult mai rar lăsam să-mi coboare alene unul din ochi peste teancul de foi şi dosare, parcurgând, din instinct, câteva rânduri sau pagini, aruncând câte-o frază care să conţină suficiente ambigutăţi, posibile întrebări şi răspunsuri, cât să pună pe jar straturile care se vor simţi, prin mijlocirea secretarului meu, direct implicate. Şi, evident, dar foarte, foarte rar, dispuneam din oficiu uciderea câte unui mesager, pentru că asta îmi garanta disciplina-n sectoare pentru suficient de multă vreme. Vigilenţa e, uneori, mai obositoare decât orice activitate.

În această poveste, de pildă, ştiam vag că la o anumită oră a zilei soarele ajuns de-asupra străzii Cişmelei avea obiceiul să-şi strecoare cea mai subţire tentaculă în spaţiul acela dintre jaluzea şi rama ferestrei; nu m-am stresat niciodată să înţeleg cum, de fiecare dată în acest moment al dimineţii, apendicele solar nimerea cu atâta precizie obrazul pe care-l aveam in subordine. Imediat auzeam şi fâşâitul liftului, furierul ieşea tremurător, se înălţa pe vârfuri, tuşind discret şi-mi întindea un dosar gros cu toate datele puse în ordine. Îl lăsam să aştepte suficient timp cât să-şi acordeze glasul (nu suportam decât voci dintre cele mai cristaline), să-şi corecteze ţinuta pentru eventualitatea în care-aş fi fost nevoit să dau ochii cu el... Ştiam rutina, nu mişcam nici o geană, cazul era simplu, urmau doar chestiuni de procedură; l-am concediat imediat ce-a deschis gura şi am dispus urnirea sistemului-cap cu câteva grade, cu minim consum energetic, doar atât cât se impunea pentru scoaterea obrazului de sub incidenţa razei violatoare.

Liniştea m-a învăluit iar; ca de obicei, în aceste momente ale zilei, m-am înălţat puţin din spate şi-am acţionat telecomanda; vălurile care mă despărţeau de încăperea alăturată s-au dat la o parte lin, lăsând între mine şi ea doar un strat fin de aburi, cât să nu fiu văzut. Nimerisem într-un moment de pauză, actorii zăceau în diferite poziţii prin încăpere în timp ce regizorul gesticula repezit, prins într-o aprigă ceartă cu scenaristul. Nu auzeam ce-şi vorbesc şi n-aveam intenţia să intervin. Asta fiind una din puţinele divizizii ce dispuneau de autonomie largă, înţelegeam să mă bucur din plin de virtuţiile anonimatului (dacă doream, puteam acţiona oricând, dar n-ar mai fi fost nici un farmec...) Am aşteptat, picotind, să se lămurească singuri; de altfel ştiau că n-au prea mult timp la dispoziţie pentru asta; regizorul şi-a domolit omoplaţii, a apucat portavocea şi, după cîteva ordine scurte întregul sistem s-a pus iarăşi în mişcare. În câteva clipe armata de tehnicieni a desfăşurat pe platou un enorm peisaj montan, cu o cascadă nervoasă în mijloc; o macara aduse peste buza acesteia o barcă lunguiaţă în care se vedea silueta unui tinerel; stătea cu spatele la planul cascadei şi fuma privind cum tehnicienii ancorează barca şi marginile cascadei. După cum se agita pe margine, regizorul părea că îşi scuipă plămânii în portavoce. În fine, toate păreau în ordine, lumea s-a îndepărtat din raza operatorilor şi, la, un semn, toată recuzita a prins, ca prin farmec, să mişte: apa cascadei să spumege la vale, brazii să-şi hâţâne spinările ca scăpaţi dintr-o spondiloză, barca să se zgălţîie peste hăul lichid, chipurile prinsă între două pietre... Apoi brazii din dreapta au prins să cadă ca piesele de Maroco (bănuiesc că schema vizuală era asociată cu zgomote dintre cele mai spectaculoase dar, cum spuneam, nu obişnuiam să acţionez instalaţia de sunet; aş fi fost nevoit să aud şi zgomotele de pe platou şi asta m-ar fi scos din plăcuta mea amorţeală). Mda, nu m-aş fi aşteptat la asta, în scurtul interval pe care l-au avut la dispoziţie, scenaristul şi echipa de regie făcuseră minuni: în locul în care brazii cădeau ca spicele cerul se întunecă, lăsînd să apară căpăţâna gigantică a unui elefant. Un singur pas şi ar fi umplut tot cadrul cu trupul său. Îşi ridică trompa pentru a o prăvăli, apoi, spre locul cu barca; din acel monstruos apendice ţâşni o bulă de foc. O proastă coordonare între pirotehnişti şi echipa de platou făcu să scape de sub control întreaga scenă; bula ieşi mult mai mare decât era prevăzută-n proiect, pârjoli ca pe-o pană bărcuţa din primul plan şi izbi din plin platoul de filmare; ceea ce era cu adevărat scandalos e că puternicul val de căldură ajunse până la câţiva centimetri de mine! Am mai apucat să văd silueta pe jumătate arsă a regizorului secund târându-se înspre mine. Am pus imediat în mişcare pereţii etanşi şi m-am întors către fanta liftului. Cel mai scandalos dintre toate mi s-a părut faptul că preţ de câteva fracţiuni de secundă a trebuit să aştept. Căpăţâna furierului pe care picase necazul să fie de serviciu în dimineaţa aceea zbură de cum se iţi în dreptul fantei; mi-am amintit imediat incidentul ce precedase scena şi-am tras concluzia că gradul în care deplasasem sistemul-cap de sub incidenţa razei solare fusese determinat aiurea. Am aruncat cât colo teancul de dosare şi am dispus rotirea întregului sistem cu 180 de grade. În mod normal soarele nu mai avea cum să atingă obrazul în unghiul acela.

Nu-mi era greu să apreciez dezastrul pe care-l provocase pe platoul cu vise eroarea de calcul; cum n-aveam chef să asist la scenele de rutină, m-am tolănit iar în norişorii de puf şi-am început să răsfoiesc documentaţia. Nu mai făcusem de multă vreme treaba aceasta şi, înduioşat de mine însumi, în timp ce dădeam la o parte coperta lucioasă,.simţeam cum încolţesc în mine aburii unui soi de regret pentru decapitarea mesagerului... N-a durat mult starea asta: în locul paginii de gardă, acolo unde, în câteva cuvinte, trebuia să găsesc rezumatul întregului caz, cu descrierea principalelor linii de acţiune ce-ar fi de urmat şi recomandările aferente, am dat peste-un boţ de hârtie, peste care o grafie mizerabilă abia lăsa să se citească următoarea frază:

...pentru a se produce un impuls nervos stimulul trebuie să aibă o anumită valoare numită prag; stimulii cu valoare inferioară pragului nu produc impuls nervos, iar cei cu valoare mai mare ca pragul nu produc un impuls nervos mai mare ca stimulii prag.

Ce cretinitate! În rest, ceea ce credeam a fi un dosar în toată regula era un morman de hârţoage ordinare: teancuri de foi (majoritatea goale sau abia măzgălite pe câte un colţ), tot felul de pagini rupte la întâmplare din ziare şi reviste; unele dând senzaţia că urmează o anumită logică, erau decupate în jurul unei ştiri, altele păreau rupte la întâmplare; ce legătură putea avea cu raza de soare acest titlu de gazetă:

Un fiu recidivist a spart capul tatălui său cu cărămida

...iar, ca subtitlu: scandalul a pornit de la o ceartă părintească. În rest, ştirea nici măcar nu era lizibilă în întregime, pagina fiind în aşa fel ruptă încât nu puteai isprăvi nici una din cele 3 coloane pe care se desfăşura relatarea cazului. De altfel o seamă de poze deocheate (ce nu puteau avea nici cea mai vagă legătură cu subiectul) mi-au întărit convingerea că aveam în faţă dovada certă a unui sabotaj de proporţii. Abia atunci mi-a dat prin cap să verific înscrisul auriu de pe copertă. Mă aşteptam să citesc ceva gen : Ora 9.30 a.m / program de somn / analiză de caz pentru relaţia rază-obraz la unghiul de incidenţă cutare...; în nici un caz să găsesc aceste două cuvinte (doar două!), de la care, fireşte, nu puteam aştepta nimic bun: Legea excitabilităţii. Am apucat cablul liftului şi-am tras un răget spre etajele inferioare, chemându-i la ordine pe vătafii împricinaţi. Pun pariu că-n secunda aceea, cel puţin o duzină au căzut seceraţi de panică. M-am instalat în norişorii de puf şi-am ascultat impasabil fâşâitul liftului. Din oficiu, în astfel de situaţii, primii şapte intraţi erau decapitaţi. Şi ei ştiau asta.

(be continued)