Dan Iancu

Florin Cojocariu - Povestea cavalerului de iarbă verde
Editura Proema, 2001


"Cavalerul zîmbea. Visa. Și visul lui nu era dintre cele obișnuite. Sau, dimpotrivă, era exact ca un vis obișnuit, adică straniu și ilogic."

Dinu LazarMi-aș fi dorit o epopee și e mai mult o poveste, un roman picaresc redus la un zâmbet. Dacă stai să te gândești poate autorul a fost îndreptățit de a nu intra în arborescența stufoasă a unor sute de personaje prin mutarea pe plaiurile mioritice a unui Quijote buimac, precum lumea din jurul lui fără de timp. Prefacerea mediului transformă totul într-un soi de șăgalnic derizoriu, nimic nou sub soare, deformând până și cele mai stabile canoane ale referirilor la celebrul roman al lui Cervantes. Nu numai că Florin Cojocariu nu te lasă să dormi, trezindu-te brusc din reverie cu cotul unei întorsături neașteptate, chiar până și superbul scutier cu nume schimbat, Marancho, se transformă într-un soi de Moromete intrat la stăpân, lepădând nătângeala originalului, dar cu un limbaj propriu, amestec de regionalisme și formulele unui scutier de casă mare.

"Mărite stăpân, am adus de-ale gurii. De vei pofti în această mîndră dimineață..."

"- Stăpîne, n-am putea a ne odtoi durerea din ciolane adăstînd o țîră la umbra căpiței de colo?
- Fără îndoială, am putea.
Acetea fiind zise, cei doi tăceau și continuau să meargă prin colbul drumului...
"

Anumite poncife ale romanelor cavalerești sunt păstrate, inclusiv titlurile nesfârșite ale capitolelor, șapte la numâr, sau abundența ironică de adjective. Autorul se joacă cu spațiul, agale cu lancea printre dealurile Cotnariului, dar și cu timpul, nu în sensul grav al unei transformări kafkiene sau catastrofal ca într-un roman SF, ci într-un fel de jucăușă plăcere de a presupune că inarmuratul cavaler este cel normal. De fapt însăși nebunia personajului este trucată pentru a converti citadinele noastre obișnuințe într-un soi de ciudățenii numai bune de catalogat cu nume latinești.

În fapt ne aflăm în fața unui discurs senin despre noi, despre înșelepciune și poate despre posibila realitate unde obiectele devin simple și normale și unde visul, motivul aparent al poveștii, este felul de a ne pune la umbra unui copac și a visa la bunătatea vieții.

" Se pare că nici că ai băgat de seamă cum treci dintr-un secol intr-altul ca și cum ai face o vizită într-un sat vecin, se pare că nu ai priceput nimic din toate visele tale, cum la fel se pare că nu te miră deloc că ești bătrân mintea ta nu s-a schimbat prea mult față de cea a copilului care erai."

Personajele sunt și ele pe măsura hâtrei povești. Iorgovescu, Servante SRL, Singurătatea, Bufnița. Un alt personaj este mustața cavalerului supusă celor mai ciudate transformări în funcție de starea de spirit sau de inexplicabilele întâmplări neîntâmplătoare. "Singura urmă a trecerii lui a fost o mustață, ce părea a fi de recuzită, odihnind pe nisipul fierbinte și părînd a adăuga acestuia un zîmbet ironic."

Dar ar fi bine să vă las să descoperiți și singuri sau să vă descoperiți pe voi înșivă în această carte, plăcută, frumos scrisă, și unde convenția rămâne: "Undeva, în lume, altcineva doarme fără griji, visînd rezemat de un copac. Poate tu."

Dan Iancu