"Cavalerul zîmbea. Visa. Şi visul lui nu era dintre cele obişnuite. Sau, dimpotrivă, era exact ca un vis obişnuit, adică straniu şi ilogic."

Mi-aş fi dorit o epopee şi e mai mult o poveste, un roman picaresc redus la un zâmbet. Dacă stai să te gândeşti poate autorul a fost îndreptăţit de a nu intra în arborescenţa stufoasă a unor sute de personaje prin mutarea pe plaiurile mioritice a unui Quijote buimac, precum lumea din jurul lui fără de timp. Prefacerea mediului transformă totul într-un soi de şăgalnic derizoriu, nimic nou sub soare, deformând până şi cele mai stabile canoane ale referirilor la celebrul roman al lui Cervantes. Nu numai că Florin Cojocariu nu te lasă să dormi, trezindu-te brusc din reverie cu cotul unei întorsături neaşteptate, chiar până şi superbul scutier cu nume schimbat, Marancho, se transformă într-un soi de Moromete intrat la stăpân, lepădând nătângeala originalului, dar cu un limbaj propriu, amestec de regionalisme şi formulele unui scutier de casă mare.

"Mărite stăpân, am adus de-ale gurii. De vei pofti în această mîndră dimineaţă..."

"- Stăpîne, n-am putea a ne odtoi durerea din ciolane adăstînd o ţîră la umbra căpiţei de colo?
- Fără îndoială, am putea.
Acetea fiind zise, cei doi tăceau şi continuau să meargă prin colbul drumului..."

Anumite poncife ale romanelor cavalereşti sunt păstrate, inclusiv titlurile nesfârşite ale capitolelor, şapte la numâr, sau abundenţa ironică de adjective. Autorul se joacă cu spaţiul, agale cu lancea printre dealurile Cotnariului, dar şi cu timpul, nu în sensul grav al unei transformări kafkiene sau catastrofal ca într-un roman SF, ci într-un fel de jucăuşă plăcere de a presupune că inarmuratul cavaler este cel normal. De fapt însăşi nebunia personajului este trucată pentru a converti citadinele noastre obişnuinţe într-un soi de ciudăţenii numai bune de catalogat cu nume latineşti.

În fapt ne aflăm în faţa unui discurs senin despre noi, despre înşelepciune şi poate despre posibila realitate unde obiectele devin simple şi normale şi unde visul, motivul aparent al poveştii, este felul de a ne pune la umbra unui copac şi a visa la bunătatea vieţii.

" Se pare că nici că ai băgat de seamă cum treci dintr-un secol intr-altul ca şi cum ai face o vizită într-un sat vecin, se pare că nu ai priceput nimic din toate visele tale, cum la fel se pare că nu te miră deloc că eşti bătrân mintea ta nu s-a schimbat prea mult faţă de cea a copilului care erai."

Personajele sunt şi ele pe măsura hâtrei poveşti. Iorgovescu, Servante SRL, Singurătatea, Bufniţa. Un alt personaj este mustaţa cavalerului supusă celor mai ciudate transformări în funcţie de starea de spirit sau de inexplicabilele întâmplări neîntâmplătoare. "Singura urmă a trecerii lui a fost o mustaţă, ce părea a fi de recuzită, odihnind pe nisipul fierbinte şi părînd a adăuga acestuia un zîmbet ironic."

Dar ar fi bine să vă las să descoperiţi şi singuri sau să vă descoperiţi pe voi înşivă în această carte, plăcută, frumos scrisă, şi unde convenţia rămâne: "Undeva, în lume, altcineva doarme fără griji, visînd rezemat de un copac. Poate tu."