Nora Vasilescu

Criterii la RAO
Răzvan Ioan Boanchiș - Portocaliu


Poate cu întârzieri astronomice, observ și eu în fine cum RAO, editura cea cu prețurile sus și condiții grafice dintre cele mai demne de respect în țară, de unde publica numai traduceri, încearcă de câțiva ani să lanseze și scriitori români. Cum optimismul meu e mare și, în direcția aceasta, chiar am semne bune, că, adică literatură de bună calitate încă se scrie în românește, mă arunc asupra volumelor de care dau, mai ales că prețurile sunt ceva mai joase decât ale traducerilor și încep a devora. Ce?

Dinu LazarPăi, uite, de exemplu proza unui tânăr coleg într-ale ficțiunilor, pe nume Răzvan Ioan Boanchiș, al cărui Portocaliu ieșea de sub tiparele RAO încă din 1999 și care - Portocaliul, nu dl. Boanchiș - se mai află și astăzi prin cele librării încununat cum este de două motto-uri maiestuoase, unul citat din Cioran, celalat din Jules Renard.

Și, după ce aflăm din contracopertă că dl. Boanchiș este autorul a încă un volum de proză scurtă, a unuia de poezie și "publicist-comentator" la secția Sport a ziarului Național, lăsăm prezentările deoparte ca să ne afundăm în lectura care pare a începe baroc "Un cer ca o ghiară violetă, un strigoi de cupru.."

Dar, dacă prima frază a unei nuvele de proporții, ori roman, ce o fi crezând autorul că este, poate porni direct în figură de stil fără să ne deranjeze și chiar poate continua așa o vreme, fără obstacole, după câteva pagini de astfel de prețiozități bufnim în râsul cel mai sincer. De la invenție verbală justificată prin imagine "Sorbeam dintr-un pahar dubios și mă întrebam câte flote de dinți or mai fi navigat prin el", "pragurile anotimpurilor se tocesc de mine" sau "un marsupiu de vise", trecând prin desene animate "alunecă ochii în pantoful piciorului stâng și se zdrobesc sub întreaga greutate, concentrată în talpă", până, în fine la perle autentice, bune de ținut minte pentru stârnit veselia convivilor: "Vin (..) borșit după aceeași tradiție, că doar suntem un popor milenar, de un văr de-al meu.", "simpla pomenire a defecației îmi luxează respirația", "Miasmele îmi torturau fosele nazale".

În realitate cartea poate să ne spună despre autorul ei mai multe, în sensul că acesta cu adevărat este posesorul vehement al unui bagaj lingvistic impresionant și un iubitor la limita beției de cuvinte (limită pe care o și încalcă de câte ori are ocazia) al sintagmei alambicate, a alăturărilor insolite. Sunt însă vicii serioase de construcție, o ordine interioară a acestei proze care să permită acestor calități să funcționeze.

În primul rând este vorba de o frenezie a suprapunerii epitetelor și comparațiilor, din care autorul nu taie niciodată nimic pare-se, care fac posibilă apariția atât a perlelor, cât și a unor înșiruiri de cuvinte care nu mai ajung a comunica nimic. Vinul din citatul de mai sus este însoțit de vreo zece, cincisprezece epitete și comparații până să ajungă la lucioasa gafă semnalată de noi mai sus. Iubitei personajului auctorial i se atribuie mai multe pagini (din numai 58 în total) când apare, dar aflăm din cuvintele puse astfel unele după altele prea puțin despre ea, în afară de fascinația pe care o exercită (prin ce, cum, de ce?).

Din pasiunea aglomerării lingvistice autorul scapă dealtfel naivități care, de n-ar fi restul textului, te-ai întreba dacă lecturile sale au depășit cu adevărat vreodată romantismul eminescian: "catapeteasma nopții", "femeia care mi-a zugrumat viața", "dulce robie", "Mă târa pe drumul pierzaniei" (iubita, n.n.).

La toate acestea se adaugă (sau se scade?) o intrigă dezlânată în care o femeie fatală stârnește un poet pe care-l va părăsi mai încolo ca să meargă la ... Constanța. Într-un final femeia, după moartea unui nou-născut se sinucide fără să pară a avea cine știe ce nevoie de o motivație, iar poetul face pușcărie pentru a o fi ucis, dar... i se dă drumul nici el nu știe de ce.

Personajele nu se construiesc din ceea ce fac, cum nu se construiesc nici din limbaj. Poetul nostru (personajul auctorial) e stăpânul unui limbaj argotic destul de bogat (boată, moartea bagabonților, sictir,suge-mi-ai ciorapii, binoaclele, etc.) însă trece cu vioiciune de la tragedia iubirii beethoveniene, la considerații banale asupra Timișoarei (ce rost în economia prozei, numai autorul o fi știind). Nu departe de el e iubita. Se pare că, în acest univers artificial, toată lumea vorbește cam la fel și posedă cam aceeași educație.

Lungi dizertații incerte asupra "lăbarului cu ifose de artist care imaginase (desenul de pe țigările Bucegi când) îi violase vreun derbedeu soacra(..) iar refuzatul ovaționase", asupra propriei condiții de scriitor, toate presărate cu pomeniri en passant a lui Baudelaire, a lui Lampedusa, până la Huysmans și alte astfel de "drop names" umplu paginile textului de care ne ocupăm, text în mod evident nerevăzut nici de editor, dar-mi-te de scriitor care, dacă ar fi să o spunem pe cea dreaptă, poate ar fi scos de două-trei poezii din risipirea de cuvinte căreia i-a spus, în cele din urmă, "Portocaliu".

Și poate lăsam cartea după primele zece pagini, unde râsul într-adevăr ajunge a prevala plictiselii, dacă ea nu ar fi apărut în condiții excelente, beneficiind de marketing-ul general al RAO și sub semnul acestei case editoriale, în colecția "Proză română contemporană" pe care, adică, ar putea să o consulte orice iubitor al literaturii a cărei limbă o vorbim.

Și mă întreb: de ce?

Nora Vasilescu