Mugur Grosu


scrisoare de dragoste
pentru
Luciana
cea
frumos
prea frumos
curgătoare

Mugur Grosu


fotografii de Dinu Lazăr

  de câteva ceasuri bolborosesc ca sifonul prin patul meu desfundat vorbesc cu tine îi spun despre tine dau prin cutele pernei de muchiile chipului tău mă tem că-ntr-o zi se vor stinge încerc să ascund să îngrop în mine locuri și glasuri sunt plin mult prea plin și mi-e rău foarte rău îmi țiuie fălcile nu mai rostesc nimic nu scuip decât cioburi sperma tăioasă se-ntoarce în
trup
     
  m-au căutat oameni mi-au vorbit din cutii n-am răspuns am închis telefonul fereastra și ușa monitor șifonier frigider căci cu suflete-n jur ori cu toate deschise mă simt și mai singur în cele din urmă iau pixul foile astea poate voi scrie poate-ți voi scrie nu pot să văd decât prin cuvinte cum tac o clipă se face beznă dar nici acelea nu-mi ies cum trebuie nu vor să se lase
domesticite
   
totuși voi scrie până la capat până mă vărs de tot pe covor ți-am spus parcă-n mine stau să pocnească nu știu câte cisterne cu energie dacă mi-ai cere să-ți împing un munte sub tălpi cred că m-aș descurca doar la lucrurile mici mă încurc nu știu cum naiba îmi curg printre
degete
     
  nu știu ce caută-n mine speranța cea putredă n-o cunosc mi-e străină și ea îmi inundă urechea îmi rupe picioarele nu mă lasă nici măcar să-mi cobor pleoapele -să fie bine! să fie bine!- acum aș închide ochii un pic și parcă de tot chiar de tot i-aș închide mi-e cam teamă de beznă le pune pe toate deodată sub lacăt și nu le mai lasă să iasă ooo vorbim cumva și de moarrrte? deși e vecină cu mine și-atât de amabilă a făcut atâtea pentru mine [mi-a adus până și murături și dulceață la borcănele! de-alea cu celofan!] o cam evit circulă și așa atât de multe vorbe pe seama ei care de care mai decoltate ea atât de amabilă și eu
nimic!
   
eu nimic! știu că va fi o singură zi de plată nu înțeleg atunci de ce trebuie să murim în rate câte un pic în fiecare săptămână și -în ultima vreme- chiar de mai multe ori pe zi ah ce mult vorbesc despre asta [știu că nu-i voie știu că te obosește] cineva într-un lift de carton mi-a spus cu sfioasă dementă credință că lumea asta abjectă încă mai merită încă mai poate fi mântuită de

poezie

  totuși mă tem să-ți mai scriu vreun poem gestica asta atât de ăăă cum să-i mai zic asta cu canguri în ea purtând prin marsupii atâtea droguri mă tem să mă mai așez la mașina de scris ultima oară am stat închis lângă ea 2 luni îi adormeam cu capul în poală tastele mi se întipăriseră bine în piele ar fi fost ceva să fi ieșit atunci prin lume cu schije de cuvinte înfipte în frunte în fapt e ceva mult mai aspru mai greu [pot să spun dureros? mulțumesc] ceva ca mușcarea hrănirea din sine tot mai adânc și mai avântat când am ajuns la ultima pagină eram doar schelet și oasele alea erau leoarcă de fericire pot să mor îmi spuneam și căcăcioasele alea de oase nu se lăsau murite uite-ale dracului au înviat și sunt iarăși acolo de unde-am plecat n-am ajuns nicăieri nu voi ajunge niciodată voi sta mereu în acest zero mărunt uitându-mă tâmp la pagina albă ciudat îmi pare c-am mai trecut pe aici dar nu-mi zăresc nu-mi pot adulmeca niciodată propriile urme și-atât de ciudata mea nostalgie mușinând pe sub porțile alea mereu zăvorâte iară dincolo umblă goale și nedezlegate limbile
răului
   
cum poezia ascunde-n ea un fel de măreție-a nimicului și-n nebunia asta dau spic ogoare de suferință [iată c-am zis-o nu știu cum puteam altfel] și-n fiecare bob de aici lucește un fel de moarte atât de lentă e moartea asta că-ți pare tot un fel de viață dar mult foarte mult
încetinită
     
se pare că nimic nu-mi iese fără de chinuri cu cât ar trebui să fie lucrurile alea de mari de frumoase cu atât mai multe coase îmi flutură pe la tâmple și știi ce e culmea asta-mi pare ca un fel de alint chiar și-acuma scriind am așa un fel de stare dublă ceva între levitație și mersul pe cioburi nu știu cum poți trăi simultan starea de aer și starea de colivie nu știu dacă aerul e înăuntrul coliviei sau undeva dincolo de fierul său nici dacă scrisul e o eliberare sau o altfel de ocnă o altă [a câta?] pușcărie doar cu puțin mai abstractă decât lumea în care
pulsăm
     
  căci ceva de aici s-a strecurat și-n viața mea de dincolo de hârtie mi-a infestat așternutul perna mi-a otrăvit a mânjit aerul dintre noi cu tot atâtea colivii câte pot sta ascunse între
cuvinte
     
faci lucruri mari uneori chiar frumoase dar toate cu multă prea multă suferință mi-a spus într-o vară lentă precum aceasta incredibila ghicitoare ea mai vestea că-n curând vei veni te văzuse așa mignonă brunetă nițel indolentă și cu mâinile pline de cuțite nu sunt prea mari nici frumoase cele lăsate de mine pe-aici dar ceva tulbure ascuțit ca otrava le-a urmărit pretutindeni poate nu suferință cu certitudine însă o rudă de-a sa destul de apropiată încă nu ți-am răsucit palmele dar mă gândesc că e foarte posibil să aflu acolo semnele unor pumnale
iminente
   
nici un drog nu-mi vine la fix e prea larg sau prea strâmt n-am mai probat de mult o gură de aer vreau atât de mult să respir[o problemă de aer de vid de planetă?] și-apoi altă otravă mai fină mult mai abjectă își face de-un timp intrarea își caută locul în ceafa mea în somnul meu în pantofii mei de pe etajeră [și când dau să plec să ies în lume mă trezesc spunându-mi dumnezeule mare unde mă duc? am chef să fac asta? cui folosește? oare mie de data asta îmi va prii?] ceva ca o lene enormă slinoasă indiferență bântuie printre ziduri adie în cușca
pieptului
     
  port discret acest geamăt îl am cu mine de mic nu l-am lăsat să iasă n-a văzut niciodată lumina zilelor se adună și crește s-a făcut cât un pepene uneori mai împinge ca un făt cu picioarele când ți-ai lipit capul de cușca mea probabil ai auzit mișcările-acelea surde orașul poartă-n pântecele sale atâtea mugete dacă zidurile astea ar fi avut în preajmă păduri cei ca mine s-ar pierde prin ele cu anii să scoată pepenii aștia din piept  ah cum apasă și-acum își mai scoate din când în când un picior printre coaste în rest e cuminte se lasă acoperit de cămăși de tricouri când nu e atent îmi mai rupe și carnea mi-o agață cu unghiile până mă
deschide
     
  cum îți sticleau ție ochii când m-ai ales dragoste îți scăpărau genele iar porii pielii tale scoteau mici scântei când mă atingeai eram nervos și hazliu și mă semnam urs industries &
cheese!
   
apoi așezarea [descălecarea?] noastră atât de strâmtă chilia mea înclinată abruptă veni mai întâi un fel de liniște opacă ceva ca o briză ne-mpachetă cu pătrate și cu dreptunghiuri mici mititele și fiecare închidea un sertar ne trăgea înăuntru ne întindea pe spate ne-ncovoia mijlocul și ne-mpingea împăturiți astfel în următorul sertar apoi lumina-ncepu să coboare lent și aerul prinse să scadă tăiat în felii cuvintele veneau după noi nu mai apucau să intre și înghețau le-auzeam cum pocnesc undeva prin tavan după care cădeau pe rând dincolo de
ziduri
   
ar fi fost dragostea aceea cu mult prea plină mult prea aprinsă periculoasă și-naltă ca un vulcan [în voiajul acela văzusem câțiva din cei noroioși] și-atunci mi-ai fi spus că nu crezi în erupții fără de capăt nu se vor ține lanț orice flacără cât de înaltă cât de stufoasă își veștejește în cele din urmă salturile își arată cenușa vine ziua îmi spui când acele frumoase fluvii se fac lacuri de piatră când din spumele lavei barbar curgătoare nu mai alegem decât
pulberea
     
 

cu toate astea aș fi lăsat-o să-mi treacă peste piept să-mi ardă cămașa să-mi fumege pielea aș fi purtat urma lavei piatra aceea rece ca pe-o insignă n-aș fi lăsat-o nicicând să cunoască

rugina
     
cum stam așa cu amorul prin bloc am văzut doar un soi de lac vârât în căldare și-un fel de duh se purta alene oarecum nefiresc peste apele sale după ce i-am plătit întreținerea i-am spus unde-s ferestrele caloriferul și butelia l-am așteptat cu drag să ne povestească ceva despre dânsul cum e acolo dincolo dacă au ceruri și ce fel de geamuri ar trebui să ne punem ca să le deschidem până acolo el era cam tăcut mai mult picotea îmi amintesc vag că-n unele zile își mai punea un fel de ruj peste buze și parcă ne zâmbea nu mai știu dacă avea și fața întoarsă spre noi dar parcă abia atunci simțeam că trăim încercam să zburdăm cu mai multă
precizie
     
  firește la bloc până și duhurile sunt parcă nițel mai strâmte îmi amintesc totuși c-am prins și altfel de vremuri spațiile nu se răsteau unele la altele nu ne intimidau noi ne fugăream cu limba scoasă prin tot felul de lifturi și-apoi zile-ntregi bântuiam prin paturi mici precum virgula ridicam acolo niște banchize înalte cât cerul și le umpleam cu urși și cu pinguini din cearceafuri ca șervețelul făceam tot felul de viscole și ciudat niciodată nu ni se părea că e
frig
     
  într-una din dimineți se trezi cineva în mine cu mult înaintea mea începu să-mi umble prin creier ceva ca o gânganie mare [taman ca-n povestea lui kafka] un fel de muscă obeză am dat cu mâna în somn s-o alung de acolo în cele din urmă se prinse adânc cu căngile alea păroase în pasta cea moale și cenușie trăgea cu trompa de zor ca dintr-o oală de noapte și mintea mi se golea cu repeziciune am deschis în cele din urmă ochii n-am făcut nici un gest am stat acolo și-am urmărit-o m-aș fi putut da cu fruntea de-un zid mi-aș fi putut trage perna peste frunte dacă lucrurile-ar fi continuat îmi puneam și un fes să nu observi locul acela gol aș fi inventat în cele din urmă ceva dar nici măcar brațele nu mai vroiau să mă asculte alunecau moi din aer curgeau precum varul pereților unul din ultimile gânduri pe care mi le-am surprins pe când dispăreau în aspiratorul jivinei a fost că nimeni nu mai vorbește cu
nimeni
   
ce-i drept în acele clipe și locul de lângă mine [partea aia din dreapta]era gol în ultima vreme dispăreai dintr-odată eu alunecam în pat pe la 4 sau 5 uitam și calculatorul închis cădeam fără vise ceva ca un soi de căldură îndepărtată foșnea dinspre partea ta de lume poate erai chiar tu poate-ți lepădaseși acolo trupul și-n timp ce zburai peste creste un duh străin îți proba contururile te șifona nițel pe la pleoape altfel era destul de discret nu lăsa prea multe urme și nici foșnetul nu i se auzea întotdeauna uneori era doar zumzetul stării de veghe visele mi se amestecau cu cearceaful uneori te înhățau și pe tine prin ele - însă foarte
puțin
   
  îți amintești? săream nădușit și te trezeam repede - spune-mi unde-ai umblat - tresăreai cam nervoasă îți fereai gura [să nu faci doamne doamne vreun delict olfactiv] și-mi turnai niște vise aiurea din care nu înțelegeai niciodată cine urmărea pe cine câte pistoale pot încăpea într-o mână câte ziduri ascunde-o fereastră dar asta din ce în ce mai rar visele începuseră să te părăsească umblai după ele prin locuri din ce în ce mai îndepărtate nu cred că dormeai mai mult absența ta însă-mi părea din ce în ce mai adâncă [oare pot spune asta?] nu știu cum mai tăioasă nici nu cred că mai făceam diferența-ntre lungile tale voiaje onirice și locul acela gol pe care-l găseam dimineața deja răcit trăgeam jaluzelele și prin lumina spartă a încăperii încă te mai căutam abia pe hol îți sorbeam mirosul încă persuasiv era prima cafea a zilei a doua cafea mult mai neagră mi te ștergea deja din memorie scotoceam după tine în iureșul surd nu mai eram sigur pe nici unul dintre contururi cădeam din ordinea aparentă a
lucrurilor
     
nici pe mine nu mă puteam zări mă căutam în oglinda din baie scotoceam după mine cu mâna până la cot uneori mai treceam și cu lama pe chip jupuind o carcasă veche uscată  nu știu cine-mi zâmbea plictisit de acolo pe sub aburii Neutro Roberts [roua aceea abstractă cu care încă mi te iscălești pe obraz] în acele momente-ale trupului când tot mai brutal îmi scot chipul de sub celălalt chip cu forcepsul ăla fin Gillette Mach 3 [de ce tocmai 3] periculoase dansuri cu săbii pe care tot tu mi le-ai dăruit ai fi vrut să mă schimb mai des [oare eu n-aș fi vrut?] doar 1000 de fețe și-am obosit trișam tot mai des 3 ani le-am schimbat ritmic fanatic cred că am obosit făceam to felul de salturi să rămân același ghemuit în parbrizul obrazului mic și nervos gata să-mi arunc șandramaua în prima benzinărie simțeai și tu asta pedalai cu absențe printr-o lamă de chewing-gum puteai să mă oprești măcar să mă strigi pe nume oricum știai că în cele din urmă [n-aveam unde mă duce] mă voi întoarce firește că m-am
întors
   
asemeni gândacului ăla din Varna [ți-am povestit?] se târa [nu știu de ce naiba -ar fi putut încerca altceva, de pildă să zboare] se târa chiar spre vârful bocancului meu i-am tras un șut nu știu ce mă apucase] și el cu o exactitate uimitoare [m-a scos din sărite] a revenit exact acolo i-am tras altul și altul iar el idiotul se-ncăpățâna să se-ntoarcă îl aruncam tot mai departe și el revenea [abătut, insistent] exact în același loc aș fi crezut că vede-n bocancul meu cine știe ce friptură aleasă m-aș fi putut simți și nițel măgulit în loc de asta mi-am tras piciorul și l-am privit cum trecea mai departe victorios peste linia aia atât de greu de învins era multă lume în piața aceea din Varna și odată cu lumea veneau de două ori mai multe picioare jalea mea de acum îmi spune că n-a mai ajuns până la capătul drumului (ce ideal o fi stat ascuns în carcasa aia încăpățânată?) și tocmai asta mă înduioșează îmi face sufletul
varză
     
reveneam acasă în fiecare noapte din ce în ce mai târziu și mai abătut camera îmi trăgea câte-un șut de zburam până la mama dracului dar mă încăpățânam să mă-ntorc de fiecare dată n-am apucat să văd bocancul dându-se deoparte te-ai mutat tu și până la tine sunt tot mai multe încăperi tot mai multe picioare nu știu de voi mai apuca să te-ating e posibil [în bezna asta atât de groasă] să mă calce o talpă pe creștet poate chiar în ziua aceea tu o să te hotărăști să m-aștepți o să te faci iarăși multiubitoare și multpreafrumoasă rujul se va usca pe buze rimelul becurilor se va ofili vei pune tâmpla pe pernă și vei asculta pașii prin ziduri și cine știe câte se vor mai întâmpla până ce vei afla că nici măcar arcul ceasului nu se mai
poate întoarce
   
ție Luciana cea frumos prea frumos curgătoare-ți mai spun fericirea [iubirea] nu vine niciodată singură ea mai ține ascunsă-ntre palme o zebră noi trebuia să veghem pe rând lângă ea să o mângâiem pe dungi s-avem grijă ca dungile să doarmă adânc și mai ales să nu viseze urât altfel trezindu-se-ar fi mâncat zebra și ea fericirea [iubirea] ar fi rămas cu palmele goale din lipsă de altceva chiar pe noi ne-ar fi strâns în pumni ca pe-o piersică moale și-ntreaga făptura noastră cea frumos prea frumos curgătoare în lunga taină a altor
iubiri [fericiri] ar fi curs?