Nora Vasilescu

ALEXANDRU MUȘINA
  
ALEEA MIMOZEI NR. 3


Ca de obicei Mușina e poet. Nimic de demonstrat aici.

Ce se petrece pe Aleea Mimozei e poate mai interesant: cum aleargă cuvântul de la un corp cu organele desfăcute, aruncate, întinse peste lume, mângâiate, la un cer cu aer portocaliu , cu norii lipiti stîngaci, sigilat cu amprente de poet:
Am închis ochii. Am vazut
Cum trece sobolanul peste coama copacilor, rosie.
Peste firma hotelului, peste chioscul de ziare,
Peste fata de masa si intra
În poseta ta de piele aurie

Dinu LazarApoi desigur e femeia, dorința, senzorii și cinstitul mădular, de la iubita alături de care pe cer răsar stelele de jucarie , la cea pe care cine scrie
Cu o cerneala rosie pe meninge runa picioarelor ei,
la trupul slinos de dincolo de buruienile dintre șine.

Și, peste toate, neîncrederea, incertitudinea celui care construiește de prea multă vreme lumi, într-una singură, de-adevăratelea, pentru sine și pentru nostalgica ei comunicare plină de certitudine, care nu există, dar tot ne cheamă. Și adverbul "chiar" (chiar!) dă târcoale sângeroase, scutură poemul și oprește orice ancoră să atingă (să chiar atingă) fundul.

Chiar ai plîns
Si mi-ai aruncat pieptanul negru pe geam?
Chiar ai fost? Chiar au fost brazii, cladirile, primavara
De-acolo, de-atunci

Din când în când poetul se îndreaptă de mijloc să vadă din oglindă răspunzându-i privirea de student impertinent: În apa Dîmbovitei m-am privit./ Ce daca era toamna! Ce daca aveam frunze/ De soc si de artar pe fata!

Alteori are timp să-mbătrânească și atunci știe: Desigur ca am puterea: sa desprind numele de carnea lui.

Nora Vasilescu