Nora Vasilescu

STARE DE URGENȚĂ
volum colectiv

Raluca Baciu, Domnica Drumea,
Ruxandra Novac, Razvan Tupa
fracturi 2001


 

Rândul trecut nu m-am mai complicat să dau numele autorului din care citam încercând să refac din cuvinte atmosfera Bibliotecii de Poezie de la Litere, fenomen atât de ieșit din comun pentru mine azi și atât de normal pentru poezie. Nu doar că n-am vrut să mă apropiu de numele unui om, cât pentru că am resimțit fenomenul mult mai aproape de anonimat, de o formă (post?)modernă a consensului uman dinaintea "terorii istoriei", decât ca o manifestare de autor. Acum însă revin la autorul eludat atunci, și, în speță, la Starea de Urgență, carte pe care o puteți download după dorință și parcurge dacă sunteți interesați tinerețea poeziei bucureștene.

Raluca Baciu incidental sau voluntar nu ne dă nici un fel de bio ca să o putem localiza altfel decât după aglomerările de grupuri nominale reconstituind un aspect de dicteu automat, amintiri de suprarealism transfirgurat:

Dinu Lazarnici pe mama n-as ierta-o sub talpa ca pe un
vierme de-aia tara asta lumea europa copiii
copiilor cafeluta de dimineata vinul de aseara
cu mormoloci voua va trebuie studii
bach poezele
durer si alte
midinete ai rîs

după tăietura versului făcută să surprindă, de obicei relocând epitetul de la o variantă banală la așteptare frustrată:

zile ca niste vase
de portelan chinezesc usor
ciobite atunci

sau
viata lor ca o camera
de filmat capitonata cu chinchilla

În poeziile sale sunt mai puține versurile memorabile, veșnicele, citabilele și mult mai mult contrapunctul, realitatea, Bucureștiul și facultatea față în față cu zvârcolirea singurătății sau a dragostei, sau a omului mereu fără piele în fața literelor. Cele câteva texte prezente în volum fac să mai ceri chiar și când doare, sau mai ales, și asta e destul.

Domnica Drumea este studentă în anul III la Litere București, a mai publicat în Vatra și într-un volum colectiv. Ca și prima poetă se servește de cotidienele noastre cuvinte în engleză, fără să uite sensurile suplimentare cu care româna le parazitează, de nu mă pot împiedica să mă întreb dacă peste câteva sute de ani cineva vorbind această limbă nu va fi înțeles altfel în UK, USA, România, Bulgaria sau Polonia. Și de ce nu, la urma urmelor?

Discursul poetei este poate mai obișnuit în concertul contemporan românesc, poate fiindcă reeditează (în altă gamă, desigur) alungirea ginsburg-iană a versului discursiv, ca și pentru că tensiunea este orientată mult mai direct peste neputințele noastre marcate istoric.

Sub Asfalt sînt Gropile de trista amintire,
Sinistrul si Sinistra! asa ca
Traiasca domnul Primar!

Orașul ne este din nou prezent, iar limbajul lui se cere frust, câteodată cu orice preț, alteori justificat într-o (re)construcție de cotidian arțăgos.

nerabdatori sa ne demachiem cu namol Dior
în fata oglinzii
sub sexul atârnând al lunii
ni se va servi a doua portie de rahat

Desigur poetul răspunde cu violență violenței și cu pestilențial canalelor, dar textele aici de față nu o dată alunecă spre teribilism ratând astfel versuri care poate se vor refolosi mai târziu când mânia privitului împrejur se va fi sleit adâncindu-se.

încercănată inima mea
noptile mele – pline cu scutece si urina
grimasa pudrata – o gaura neagra

Ruxandra Novac ne previne colectiv: Noi suntem o fotografie din Marele Ziar noi construim obsesiile functionarului marunt de la colt
noi construim linistea functionarului marunt de la colt
noi dresam metafizica si hamsterii si dragostea si ale tineretii valuri…

De fapt poezia ei glisează între construcția din propoziții (structură mai rară acum, când "fluxul conștiinței" și "dicteul" sunt atât de la modă) și falsa narațiune, iar universul se învârte între un interior fizic obsedant al poetului conștient de proprii axoni, ori de mielina învelindu-i gândurile, un Dumnezeu ironic și aluzia culturală azvârlită din poigné.

Fără izbiturile din picior ale nerăbdării teribiliste poetei poate i s-ar putea reproșa numai graba de a spune totul și la un loc, din când în când însă reușește și bine:

ochiul meu între zemurile putrede ale carnagiului
si mâna mamei zbârcita întinsa spre lume

Atunci poezia anxietății și a spaimei concrete o prind, iar emoția străbate autentic și convingător: despre alcoolul spalând peretii pieptului celor singuri -
Am avut un prieten jimi care s-a înecat cu propria voma
sufletul lui se facea mic în spatele trupului lui.
Iar instrumentele poeziei concretului, ori poate numai indicația rimbaldiană se transformă în cuvinte numai ale ei.

Răzvan Țupa este actualul conducător al cenaclului Litere. Restul se poate citi în nota biografică a volumului. Auzindu-l citind, alteori făcând critică, te întrebi dacă nue cumva o idee prea inteligent pentru poezie, prea lucid ca să se lase în voia zeului și, citind, nu e modul cel mai lesnicios de a înțelege dacă este sau nu așa fiindcă, dincolo de vocea tăioasă, cuvintele deseori i se pierd și tot lectura în singurătate te lămurește.

La el, în selecția pentru acest volum cel puțin, fluxul conțtiinței este bogat întrebuințat. Impresia rezultată este mult mai puternic de re-creere. Tristețea sa e tăioasă și cu simț de observație.

un vagon un compartiment de tren aici i-ai tine pe toti cu perdelele trase cu liste de nume si executii hotarâte aproape la întâmplare pe banchetele de vinilin brun cu pachetele de hrana rece sandwich-uri cutii de suc oua fierte

Un simț de observație care nu pune în confruntare numai poetul și lumea, ori lumea în oglinda propusă, ci în dublă ipostază poetul care scrie și poetul care se recitește, conștient de versul său ca un regizor în fața performanței actorului pe care l-a antrenat.

mai aveam trei propozitii si as fi terminat si asa o sa ramâna pâna când banda aceea de lumina o sa fie îndreptata în asa fel încât sa vezi ceva asa as fi terminat ca un fel de poem didactic de fapt

Sunt limite pe care Țupa sigur le încalcă între simțire și spunere, dar la el deocamdată revărsarea e (aparent) completă și într-o sinceritate nu atât sinucigașă (de parcă nu toate sinceritățile ar fi astfel), cât atotcuprinzătoare. Curioasă e numai senzația pe care versul ți-o trezește cu privire la intenționalitatea acestei atotcuprinderi, voite și, până la un punct măcar, controlate. Și la el, ca la majoritatea poeților români de azi, orașul se reconstruiește din propriul praf peste aceiași nervi obosiți de om la pândă, adică tot poet.

ai vazut
fotogramele uriase imprimate imprimate
pe vitrinele magazinelor
cum refac toata jena faptului de a fi om în orasul asta
auzi ? om nu turist

Poate că niciunul dintre acești poeți nu reinventează poezia, poate că nici unul dintre ei nu construiește (încă) o lume cu totul nouă, poate (încă) nici unul dintre ei n-a găsit intrarea în spațiul său unic, dar ceea ce pot spune cu certitudine e că fiecare a auzit chemarea și, mai clar, sau mai nebulos, prin geamurile fiecăruia se văd bucăți ale acelei lumi în care ne vor invita sau ne vor împinge nu peste mult.

Nora Vasilescu