Geo Vasile

PATIMILE DUPĂ MATEI
SAU
RAPORT SPIRITUAL DESPRE STAREA NAȚIUNII


 

Faptul că masivul volum Recviem pentru nebuni și bestii (Ed. UNIVERS, 1999, 456 p.) nu aduce nici o mențiune gen "de același autor", ne face să deducem că Augustin Buzura și-a concentrat toate cărțile anterioare anilor '90, inclusiv tehnicile, obsesiile și temele în acest roman, cronică a vieții și mentalității românilor mai ales în ultimul deceniu de dictatură comunistă și în primii ani de libertate și tranziție. Eliberarea protagonistului Matei Popa de feluritele complexe și tabuuri nu este străină de ieșirea autorului în arenă pentru a defini și sancționa prin mijloace epice și tablouri vivante o răscruce istorică, atât pentru destinul națiunii cât și pentru destinul scrisului său și al romanului românesc în general. Cu detașarea unui om, în fine, liber, Buzura constată perpetuarea nebunilor și bestiilor, explicabilă în virtutea unui viciu istoric frate cu fatalitatea: minima rezistență, tentația românilor de a fenta istoria. Vechii monștri, abia azi au ajuns la maturitate, spre a se insinua definitiv în viața noastră "încât ne râd din interior, ne iau aerul, și încet pe nesimțite, zilele".

Dinu LazarBuzura nu pregetă să identifice fauna actuală de politicieni și afaceriști ce se trag din mantaua lui Ceaușescu, fascinați de modelul dictatorului, imitându-l, multiplicându-l în mii de copii la scara națională. În privința intelectualilor fără proiecte, judecata este la fel de drastică: ei nu s-au impus, ci s-au adaptat. Încât (se întreabă și își răspunde Matei Popa) cei care contează acum în țara asta sunt păcătoșii de ieri, turnătorii și securiștii mascați, lașii și mincinoșii, nulitățile, epavele și ciurucurile. Și culmea, cei născuți slugi filmează azi în procurorii națiunii, în modele de patriotism și democrație. Este o reglare amară de conturi, exorcism al inepuizabilei imaginații a bestiilor dar și recviem. Matei este tentat să se roage pentru "nebuni și bestii" înțelegând maladia spiritului românesc: lipsa mentalității de învingători, a vocației solidarității.

Toate aceste idei susțin un edificiu epic de factură modernă, în interiorul căruia realismul psihologic își dă mâna cu radiografia social-politică, satira anticomunistă cu sondajul abisal sublimat în registre de o mare expresivitate și altitudine intelectuală.
Nu se poate vorbi de o frescă în sensul romanului clasic, ci de o frescă preponderent spirituală a epocii și a exponenților acesteia. Climate mentalități, situații și stări emblematice pentru imensa închisoare comunistă în aer liber, dar și pentru ceea ce a urmat după 1990, totul focalizat într-un oraș transilvan minier. O provincie aptă să concentreze și să reprezinte societatea românească, începând cu apocalipsa vieții la bloc cu figuri, și terminând cu promiscuitatea demisiilor și lașităților morale, motivate de supraviețuire. În funcție de trăirile, reprezentările și peripețiile lui Matei Popa, firul epic se rupe spre a reveni când înainte de 1990, când după, legând momente și secvențe de istorie, de viață și suferință, dar mai ales de reflecție a acestora. Există multe nuclee narative, cel al familiei lui Matei (tatăl, bunicul, mama, fratele Visarion), cel erotic, trinitar, (Elena, Estera, Anca) cel politic-polițist ș.a.m.d. Pendularea între trecutul comunist și anii Tranziției este de mare efect, alergia lui Matei vis-a-vis de frauda morală funcționând ca un implacabil detector de minciuni: "Toți își arată rănile și în același timp toți au luptat. Eroi, văicăreală, ură, cacialma. La ce-mi folosește că știu care e drumul, dacă nimeni nu ascultă pe nimeni". Sub grila critică a cărții se află mai ales bestiarul Tranziției (generali, bancheri, afaceriști, misterioși achizitori de dosare de securitate, inclusiv consoartele sau "însoțitoarele") dar și unele organe de presă ce și-au împrăștiat toxinele prin avortoni și rebuturi umane de pripas, inducând scârba de libertate. Ca să nu mai vorbim de "unul din jegurile renumite ale orașului", Th. Antim, patronul ziarului "Drumul libertății", fost cântăreț în versuri al conducătorului, ce-și face din șantajarea (prin calomnie deșănțată, amenințări cu moartea, spionarea și intimidare după metodele celei mai agresive securități) lui Matei, el însuși patron de ziar și editorialist redutabil, un scop al vieții. În contrapunct cu starea de fapt actuală, ni se oferă scene din viața minerilor, univers închis, sub zodia nefericirii și a morții. Tatăl lui Matei lucrase în mină, Matei este artificier și salvator, dar, ca și cum toate acele circumstanțe negative n-ar fi fost de-ajuns, familia Popa se află în atenția poliției politice locale reprezentate de maiorul Toma, ce merge cu ancheta pe firul genealogiei până la disidentul bunic Visarion, luptător în munți, aventurier și ctitorul bisericii din sat. Nimic nu e întâmplător, când e vorba de racolarea lui Matei.

Inedite ni se par tablourile din detenție, acel univers purgatorial al pegrei și corupției. Unii deținuți reușesc să-și plătească paznicii și doctorii pentru a-și exercita virilitatea și deprinderea de hoți, fie și pentru câteva ore, după care revin la bază. Matei însuși, grație "colegului" Dinu, are ocazia unei partide de sex într-o încăpere "conspirativă", gata gata să împărtășească drama partenerei, prostituată de nevoie, dar cu mari resurse afective pentru cel ce le merită. Adică Matei, navigator exegetic la granița dintre sex și moarte ș.a.m.d. Dar fericirea deplină va fi savurată într-un monolog post-coitum, ca la carte. Terifiante sunt episoadele de emigrare a românilor, forțând granița la Dunăre; în ciuda împietririi timpului și a aparentei resemnări, existau numeroși disperați, potențiali sinucigași ce penetrau sistemul și vigilența totalitară.

Sfidând-o sau cumpărând-o, de vreme ce corupția și traficul cu orice erau în floare pe ambele maluri, românesc și sârbesc. Numeroase pagini din "Recviem pentru nebuni și bestii" narează ce s-a întâmplat cu noi timp de cincizeci de ani: două secvențe ni se par antologice, un studiu în cheie morală sau editorial despre patriotism și patriotul român, înainte și după, de la origini și până în prezent (p. 398) și o radiografie a Tranziției în cheie filosofică: "Întreaga energie se pierde mai ales aici cu descrierea catastrofei, în lupta neîncetată cu morile de vânt. Din această cauză, mare lucru nu reușim să ducem la capăt, de nimic nu suntem întrutotul convinși, nici o filosofie și nici o ideologie nu ne-o însușim pe deplin sau nu izbutește să ne impresioneze. Cu un firesc exasperant plutim printre sisteme politice și economice dând impresia că am optat de mult pentru ceva deosebit, un ceva numai al nostru pe care lumea îl va afla la momentul potrivit. În realitate, totul se rezumă la acum, imediat. Mâine? Vom afla mâine, ne vom gândi atunci. (...) Țara este condusă mai mult după articole din ziar, talk-show-uri, sondaje făcute după nevoile celui ce le plătește, păreri luate întâmplător de pe stradă, dar foarte rar după Constituție sau legile izvorâte din aceasta (...) Cine n-are tăria să lupte sau credința în ceva, persiflează. Și persiflează de pe o iluzorie înălțime, la o altitudine care i-ar da dreptul să ia totul în râs. în realitate nu este decât un gol, pustiu, penibil. Neant cu chip uman".


Nu ne facem iluzii, romanul lui Buzura nu este o lectură ușoară; miza autorului, în Dinu Lazarciuda unor intolerabile lungimi analitice, este categorică: reabilitatea narațiunii ca oglindă netrucată a istoriei, a stării unei națiuni. Reflectă oare Matei Popa starea națiunii? Toate datele sale pledează împotrivă. Spre deosebire de bunicul Visarion ce nu se va lăsa pradă, prin faptele sale de rezistență, evadare matrimonială și ofrandă religioasă, fricii și morții, Matei este bolnav de moarte, frică, lehamite și greață. Prin lunga sa confesiune de exorcist, vrea să se vindece de sentimente, trăiri, monștri ce l-au chinuit în anii '80 dar și în prelungiri, după Revoluție, când devine par hazard patron și editorialist, critic acerb al îmbogățiților de război, complici și excrescențe ale persecutorilor lui. Pe fundalul Tranziției, al convalescenței, mai lungă, mai perfidă și mai dureroasă decât boala, Matei vede cum închisoarea ceaușistă devine casă de nebuni. În care își fac de cap, într-o desmățată cacofonie, oportuniștii, excrocii, nebunii și bestiile. Un context al dezamăgirii, în care Matei este bântuit de aceeași epuizare fizică și psihică, căutând nemântuit acordul între gând și faptă, pacea cu propria conștiință, moralitatea interioară. Un neo-kantian creștin, am zice, ce speră ca și personajele lui Dostoevski sau Mircea Eliade, într-o hierofanică instanță cerească. Sub egida căreia să poată să-și domine monștri lăuntrici, reacțiile iraționale provocate de presiunea Istoriei. De care scapă când și când cu ocazia unor căderi în lumea de dincolo, în intermundii (la spital, în comă profundă, în detenție etc.). Reveria și singurătatea îi sporesc judecata de valoare, acuitatea examenului clinic asupra stării românilor în comunism. Este un medium al Răului, ce luptă să se vindece de frica ce i s-a impregnat în toți porii ființei. Viața lui Matei în anii '90 va fi o înfruntare cu fostul Matei, susceptibilul și superstițiosul, o deparazitare de spectrele fricii. Matei străbate un labirint, fără o dorință prea mare de a ieși... Umilit cum e și revoltat totodată de disoluția morală din jur, de sălbăticirea oamenilor, de mârlănia și josnicia masivă, Matei se simte desmoștenit afectiv, debusolat, de prisos.

Cosolându-se in extremis doar cu Estera din vis, principiu nocturn, oniric, hiperionic. Sub imboldul iubirii unice (Estera, temporar repatriată în Israel). Matei Popa are iluminarea, revelația biblică, aut-aut; jertfa este costul libertății și al iubirii. Dubitația îl va însoți totuși până în ultima clipă: "pedepsit să trăiască mereu în interiorul unui nesfârșit coșmar cu fiare și amintirea îngerilor". Prima decizie e luată: Matei trece Dunărea, cu fratele său Visarion și cu Estera, ce-i însoțește pe acel traseu disperat plătind cu viața, deși avea pașaport de cetășean străin. Sigur, o jertfă simbolică. Singurul care trece, va fi Visarion. Matei se-ntoarce înot pe malul românesc, în timp ce trupul Esterei dispare pentru totdeauna în valuri. Matei va supraviețui cu gândul răzbunării Esterei, sens al vieții de-acum încolo. Pe fondul culpabilizării, al depresiei și izolării, se coace a doua decizie, cea de a face el ceva, nu ceilalți. Resortul acțiunii este chiar prețul pierdut al vieții. Se oferă ca jertfă pe altarul Istoriei. Crede că existența lui se justifică de-acum doar prin a da acel semnal în calitate de herald violent al unui sfârșit ce nu poate fi blând și senin. Implozia lumii în care trăise se apropia de explozie. El devine Alesul ce nu se mai agață de nădejdea salvării din afară. Se smulge din mentalitatea de lagăr a celui ce așteaptă eliberarea generică. Arestat pentru tentativa de atentat la securitatea statului, Matei este eliberat pe 21 decembrie 1989, spre a deveni liderul răsturnării sistemului în acel oraș. Ceea ce nu înseamnă că metehnele sale psihice și temperamentale dispar cu totul (autoscopia propriului dezert afectiv, suspiciunea de a fi malefic pentru persoanele iubite etc.). Întâlnirea sa cu Istoria este în primul rând o victorie personală asupra Istoriei, dar și un prilej rapid de resemnare în sensul mai vechii sale oboseli sau chiar pietăți față de nebuni și bestii.

Între personajele feminine, ultima ca apariție în viața lui Matei, Anca Negru are o foame declarată de căldură sufletească. Își recunoaște statutul de intrusă în acea lume violentă și pestriță, găzduită de doctorul Cernescu, as și victimă a propriilor intermedieri, de dar este necruțătoare (chiar fără motive) cu eventuala sa rivală, desinhibata, libertina și liberala Roxana, precum și cu celelalte cliente ale unor autoprovocate accese de misoginie. Verva sa satirică este neîmblânzită față de figurile de pandemonium de la vârfurile puterii. Anca se poartă ca o "scriitoare" cu o imensă disponibiltate de a pune în abis totul, sub nelipsita grilă morală. Nu disprețuiește colportajul, realizându-și totuși esența superioară, excepțională într-o lume cameleonică, a metamorfozelor subite, grotești. Solitară și incompatibilă, suflet geamăn al lui Matei, șeherezadă modernă ce despică firul în patru, în speranța îmblânzirii, umanizării iubitului, străinului Matei. Pe cât este de polemică vis-a-vis de măștile, trucajele și trișurile celor scoși de Revoluție în față, pe atât de resemnată va fi, în umbra primelor două iubite, Elena și Estera, convingându-l totuși pe Matei s-o ia de soție. Elena are verva teribilistă a vârstei, este degajată, anxioasă, știe multe peste condiția sa de femeie, este o mutație, o rară avis preacurată și fragilă, menită parcă violului traumatic, predestinată maculării. Pentru Matei episodul Elena va fi nu numai iubirea pierdută, ci și unitatea de măsură a neputinței. Estera, iubita evreică cu nume simbolic, emblemă a iubirii jertfelnice dar și a doborârii tiranilor, este o atletă la propriu și la figurat, cu ironie de optzecist, o minte parodică, superinteligentă ș.a.m.d. Nici ea nu evită monogul confesiv sau aforismul în a se diagnostica. Prezența sa misterioasă în viața urbei și a lui Matei induce și declanșează idealitatea acelui innamoramento de amintire sthendaliană. Deși chinuită, cu un trecut matrimonial nefericit, (ca și Anca), deși interiorizată, Estera evoluează spre depășirea impasului și a indeciziei. Ea are talentul de a face primul pas atât în plan erotic (comunicare = comuniune), cât și în cel al fugii din țară la Dunăre. Estera declanșează pagini antologice de iubire și adorație, dar și de epică alertă. Cu ea se anunță deznodământul cărții, legitimând în fine un proiect dramatic, radical, pe viață și pe moarte, de vreme ce timpul nu mai are răbdare și nici cititorul.
Inginerul Radu este febrilul, statornicul aliat al lui Matei, la bine și la rău, dar și autor de felurite strategii de subminare și provocare a regimului. Este un personaj atașant, de un pesimism activ, gata să ofere la rândul său fișe vituperante vs genocidul ceaușist deghizat în lozinci gen "cu poporul și pentru popor". Simte și el climatul prerevoluționar al anilor '80, dar așteaptă pe cel ce va da semnalul izbăvirii.
Visarion este prea analitic, sarcastic și misogin pentru a nu crea sentimentul de inedecvare între vorbe și fapte. Teoretizant, livresc, verva se produce în gol uneori, spontaneitatea sa e trucată. Rebel și histrionic, sardonic și polemic ca Patapievici, să zicem, Visarion este credibil doar prin disperarea sa de animal încolțit. Va fi singurul care va reuși să treacă dincolo, să ajungă în America, să se descurce. Misoginia lui de paradă va înceta subit în fața Esterei și a performanțelor ei de rațiune practică. Schimbarea la față a lui Visarion este definitivă. Va îmbrățișa în SUA filosofia practică, fără iluzii și fără Dumnezeu, recunoscând doar nevoia omului de dominare, ură și violență. Conformându-se, va intra în lumea traficanților de droguri, călcând în picioare tabla de valori, umane sau creștine, slujite de fratele Matei. Căruia îi va trimite după Revoluție un cec de sute de milioane de dolari (îngrozitor!) și o scrisoare unde își exprima surprinderea că mai există "fraieri gata să se sacrifice pentru cauze nobile ce vor fi uitate și apoi sacrificați". Profetic, nu?
Chiar și personajele-securiști reușesc să se impună, nefiind ele doar odioase, mefistofelice și respingătoare. Au un credibil grad de complexitate, față umană uneori, fac bune roluri de compoziție, și chiar de complicitate cu victimele, mărturisindu-și în voce a adevărului, nesuferința față de propria meserie, admirația chiar dacă tardivă față de comportamentul inflexibil al anchetatului Matei. Ca de pildă colonelul Marin Ionescu, ce se recunoaște învins și nu pregetă să-i facă fostei victime confidențe, să-l consilieze, să facă prognoze. Fără să renunțe la aroganta siguranță și vigilență anterevoluționară, securistul, printr-o fulminantă lovitură de teatru, scapă de Matei cu destinația Suedia, nu înainte de a-l asigura că victoria Revoluției se datorează și pasului lateral făcut de Securitate. Dând apă la moară incontinentelor dispute în jurul mimetizării "teroriștilor", punct nevralgic al adevărului despre Revoluție.

Cam toate personajele se psihanalizează reciproc prin confesiune și autoironie superioară. Investigația are înălțimea mizei grave, intelectuale și morale, a romancierului. Se face, sigur, risipă de inteligență și fabulație constructiv-deconstructivă. Rămâne totuși dicțiunea subtilă a introspecției la granița dintre eros și politică, un balans sub zodia conspirației. Problematizarea fără de sfârșit este credibilă doar ca reflex al unei nemântuite dissidio, boală a voinței dar și revoltă față de fundătura spirituală a epocii. Reflex de apărare, consolare și terapie și în cazul cuplurilor, veritabile alianțe eroto-antidictatoriale. Când și când, în frenezia teoretizării ostentative, personajele cad în inautenticitate, mai ales când vorbesc prea elaborat sub dicteul omniprezent al autorului. Ce prezidează întâlniri-ședințe comune de analiză și psihanaliză, asistă personajele în timp ce își iau reciproc interviuri. Până și Mitică violatorul este pus de autor să-și susțină în stilul liber indirect monologul. Ca să nu mai vorbim de șoferul de basculantă ce agrăiește ca un disident sadea, sau de o bucătăreasă-șefă, un fel de neologică Ana Ipătescu locală. În această polifonie monodică de monologuri interminabile, este de-a dreptul o desfătare aducerea la rampă a jargonului și argoului hoților și delincvenților, reprezentați de inițiaticul, filosoful Dinu Pișțalu, misteriosul caid internațional al pușcăriilor, manierat, sedițios, acest Rastignac sarcastic, inventiv și aventuros, cinicul maestru al evadărilor. Cu el proza lui Buzura capătă gust și anvergură epică. În mrejele căreia se lasă captivat însuși Matei, gravul și îngânduratul erou al intransigenței morale. Nu putem nega proteismul și versatilitatea stilistică a lui Buzura, mai ales în excelenta probă de mimetism, de artă a contrafacerii și pângăririi în care sunt redactate scrisorile otrăvite ale lui Antim. În ciuda personajelor prea inteligente în expresivitatea lor (ospătarul, antrenorul, milițianul), în pofida manierei lui Matei de a se ambala analitic (chiar și de gât cu violatorul), a lungilor partide de pin-pong verbal de dragul vervei și al sarcasmului ca gimnastică a minții, "Recviem pentru nebuni și bestii" este o demonstrație de forță a stilistului Buzura.

Compendiu vizionar asupra stării națiunii, reabilitare a romanului românesc dar și a statului scriitorului și a intelectualului român în general, cartea lui Augustin Buzura consacră definitiv în istoria literaturii noastre realismul psihologic în cheie morală, în linia unor Dostoevski, Musil, Th. Mann, Camil Petrescu sau Mircea Eliade.

Geo Vasile