Nora Vasilescu

Paul Daian - Stângăcia în salut a femeii


De vreo două luni încoace, de când îmi tot propun să mărunțesc cât de cât discursul poetic al acestui frumos tată renan, siberian, roșu, al cărui creier se întinde peste pustiul fiicei - iubită, moarte, poezie, muzică , mă tot întreb de unde-ar fi să încep a-i dezlega pânzeturile de peste gânduri, când colo mă surprind copiind numai cu sârg citate, rupând versul în mozaicuri pe care să le rearanjez cam cum saxofonul cânta [...] la marginea durerii cu umerii smulși Și chiar acum, pornind acest demers încă mă întreb dacă acest poet, la urma urmei, nu mi-ar fi pur și simplu prea apropiat ca încumetarea mea să însemne ceva atâta vreme cât mă încăpățânez volumului său să-i ofer altceva decât alte poezii, ca de la unul care, chiar dacă străin de dialogul fiicei cu incestul, a fost totuși și el în provincia de jos.

O provincie desigur sensibil diferită, mobilată cu insecte, sânge, aluzii la K. și urechileDinu Lazar tăiate ale artiștilor, cu steagurile părăsite pe care Rinul le poartă pe sub fața Zguduitorului întoarsă, cu sexul iubitei, un univers de poet urban, occidental chiar, care-și înghite contextul fiindcă e sigur că dacă voi uita să scriu poezii/ voi putea învăța din nou, înspăimântătoare credință, uluitoare trufie, cel puțin pentru lectorul care semnează aici. O provincie de jos căutată și totuși ucigașă: pe nisipul umed mă dezbrac/ în pielea goală și aspră și urlu cu ochiiîinfricoșați/ aceasta este o provincie pe care nu o recunosc.

După cum toți suntem, la urma urmelor, doar o joacă ucigașă a iubirii, iar poetului cu atât mai mult recunoscând marginile: m-am străduit să te văd dansând/ dar am înțeles că noaptea nu este/ destul de lungă pentru tine / poate la iarnă va ninge mult.

Volumul lui Daian e mai mult poezie decât volum, fiindcă vocea scrisului aici e una, și una e și patima, fie că e fiica cea care se constituie în interlocutor-iubită, fie că referentul principal e obiectul creației, fie că, în fine, cele două se întrepătrund în același discurs, tensiunea, versurile rare, memorabile (cum se obișnuiește a spune, de s-a tocit și rădăcina cuvintelor demult) fac, din această carte de poezie, un mit personal care știe - așa cum se și cuvine - să se trăiască singur:

vom ajunge la camera unde va trebui să te părăsesc
pentru un timp cât să fumez o țigară
cât să scriu un poem străin poeziei
cât să-mi smulg genunchii cât să beau apa de botez
a ta cât să-i spun Zguduitorului
că aici printre resturi umane am petrecut
tinerțtea de bărbat care-a văzut
așternutul curat al femeii lui
...

 

Nora Vasilescu