Nora Vasilescu

Perisabilitatea noastră cea spre ființă

La Ghost Sites se păstrează situri interesante, dar care, din diverse motive au fost nevoite să dispară. Locul site-urilor moarte. Cimitirul de site-uri? Metaforă facilă. În spațiul acesta inventat moartea lovește altfel.

Dinu LazarO anume perisabilitate a creației pe care suportul din ce în ce mai solid al ultimelor, să zicem, cinci sute de ani ne-a învățat s-o temem, s-o desconsiderăm și, mai ales, să nu ne-o asumăm, o anume perisabilitate a creației care le era atât de familiară înaintaților noștri, posesori ai științei că, odată coagulată, opera participă la univers prin sine, cu sau fără suport.

In acest din urmă sens un astfel de spațiu, unde să putem vedea defunctele site-uri, devine inutil. Dacă însă ne plac albumele cu poze sepia, colțuri îndoite și atmosfere demult disipate, un muzeu a ceea ce cândva putea fi găsit pe Web viu și în funcțiune, își are sensul său. Desigur, mai apoi, vin istoricii, veritabilii culegători de antichități, ori cei interesați de evoluția fenomenelor culturale ale căror eforturi nu pot decât să salute asemenea inițiativă.

In sine însă prezența pe sârme este, fie că vrem a o recunoaște (noi, cei trufași), fie că nu, întotdeauna delicat incertă și fluidă într-un mod asemănător artelor spectacolului. Și cât de binevenit mi se pare!

Fiindcă marea artă s-a îndepărtat atât de fundamental în acest lung moment de marele public (și _nu_ mă gândesc aici la Estul Europei și la problemele sale) încât aproximația ar fi infimă dacă am spune că e creată de către artiști pentru artiști. Excepțiile ar fi minime în comparație, de exemplu, cu vremea menestrelilor și a spectacolelor de stradă.

Orgoliul creației îl consider firesc. Mai puțin firească îmi pare convingerea că, odată creeată, arta ar mai fi dependentă de suport. Că acesta, pre+existența lui, determină într-o oarecare măsură expectațiile artistului, deci și actul creator, este desigur adevărat, dar ca, pentru nemurire, să te bazezi mai întâi pe mediul purtător al mesajului artistic și doar după aceea, pe mesajul însuși, îmi pare absurd.

In direcția asta Internetul ne propune o experiență, și în direcția asta, distinctă: pe de o parte revenirea la creația efemeridă, plutitoare, care astăzi poate fi, iar, peste câteva luni e foarte posibil să devină numai o pagină albă de eroare, pe de alta, acest tip de accept primește premiul unei puteri de penetrare în public (adevăratul mediu unde rămân urmele operei, după mine) cu mult mai largă și simultană. In această manieră, tinând sau nu albume de amintiri online, ne întoarcem și nu ne întioarceam la anonimitate și caracter colectiv. Totul depinde, până la urmă, de încrederea în propria operă.

Nora Vasilescu