Nora Vasilescu

"când tai un copac se cutremura altarul"
Nora Iuga - Spitalul manechinelor


Și ce păcat că trebuie să recenzez acest volum de o frumusețe de țipăt întrerupt. Aș fi vrut - credeți-mă - doar să dau filă după filă parcurgând, căștile pe urechi, vorbele poetei, uitând numele sau înfățișarea, mai mult ca un scris decât ca o lectură. Fiindcă Nora Iuga nu dă la Noesis un rest de poezie, sau vreun volum secundar al operei, ci o carte ca o voce de piept.

Decât critică aș fi preferat o diagramă, un desen, de la "Femeia și detectivul", vocea minunii noastre zilnice, a gravei întâlniri dintre, la ruptul ritm al poemelor lungi, fără suflare, urmate de gravuri minuscule, metafora concentrată ca solnițele lui Cellini, și terminând ca o ghilotină de cristal "șansoneta pe care o cânta/ o femeie necunoscută/ lumea spărgându-se în cristale roșii/ și creierul speriat și singur/ în încordarea lui/ ca pumnul mic al unui cecen răzvrătit".

De la tonul unei solidarități atât de neașteptate în această țară între poetele de pe nu importă ce meridian, ton al unei în-globări universale în poem, care, ca dragostea medievală, este o singură forță, până la o actualitate dureroasă, iubitoare, tânără și bătrână înconjurându-ne.

și mama și tata erau tineri
ce fabuloase averi de celule
s-au cheltuit
(în scuarul cu scaune goale)

Nora Iuga trăiește în volumul de față "pe două maluri deodată" așa cum îi spunea "prietenul poet", și nu doar fiindcă pendularea pare mai amplă trecând purgatoriul nemilostiv "mărturisiți voi cu neîncrederea și sila voastră/dacă această gulie credulă/
mai poate să prindă rădăcini în eden" (poem de octombrie), ci și pentru că Lethe nu răzbește a-i șterge amintirile de om, ori poate doar fiindcă "am gasit urma piciorului tău/ o potcoavă/care o să-mi poarte noroc" (totdeauna seara un bolerou de ravel).

 

"alături de manechinele müncheneze
ale Sylviei Plath(...)
să fim materne și milostive
dar profilurile noastre
se desprind unul de altul"

 

 

 

 

 


Nora Vasilescu