Nora Vasilescu

Ruxandra Cesereanu -Femeia-Cruciat
Editura paralea 45, 1999


CesereanuRuxandra Cesereanu e harnică. Din 1993 până în prezent șapte volume o reprezintă. Ruxandra Ceseranu e propagamdistă (în sensul dat de iezuiți etimonului). De ani de zile nu obosește să observe și să se lupte cu schizofrenia fostului ca și cu cea a actualului Gulag.
Poezia ei ezită între cinematografie și hyperlink. Regăsim la ea procedeul notei de subsol cum îl găseam la Dan Iancu ceva mai târziu. Poemul central al volumului Femeia-Cruciat se întinde pe o "scară" ce-i punctează evoluția prin bisericile Clujului - cititorul o descoperă urmănd cifrele marcând trimiteri - post/con-text de peregrinare halucinată.

Dacă, la o primă privire, poate am fi tentați să recunoaștem aceeași ordine a feminității poetice izbite în plin de o Românie de sfârșit haotic de secol ca cea a Letiției Ilea, femeia Ruxandrei Cesereanu , purtată pe o gamă cumulativă de ipostaze, de la Bătrâna fecioară la Marijuana, de la Cântarea Cântarilor (îndrăgostita) la Iezuită, femeia aceasta, zic, este o stihie complet diferită de a poetei dinainte și nu fiindcă, așa cum era firesc, cele două artiste nu împărtășesc același stil, ci pentru că percepțiile lor respective se află aproape în opoziție asupra aceluiași moment spațio-temporal.

Imaginea propusă de R.C. (și poemele ei sunt eminamente imagine) se întoarce prea puțin asupra vinovățiilor și fricilor trecute trăind în schimb cu vehemență un prezent perpetuu, adânc în carne și întrețesut ca un baroc spaniol.

Sunt, desigur, destule versuri memorabile în volum "Târfă polară, carnivoră esteCesereanu inima mea/căci, dacă nu aș săruta oasele vișinii ale amintirilor, /cine-ar mai putea crede poveștile despre coapsele noptatice/ și-ntrebările mirosind a oleandru, /cine-ar mai deschide paginile cărților tulburate de o suflaer trufașă!", dar vârtejul în care ești atras, cititorule, se construiește mai degrabă din suprapunerea furioasă a rândurilor, din efecte care se înghesuie să nu te lase a-ți desprinde privirea. De la redimenasionarea unui Vechi Testament pentru femei, la atmosfera baudelaire-iană a unui univers cu morți grunțuroși, cicatrici care se umflă și Dumnezeu care era Spintecătorul, autoarea răsucește cilindrul poetic cu susul în jos, dar fără a-i lăsa răgaz să se așeze, astfel încât femeia ei se ridică, mastodont asupra acestuia, ca acele statui colosale de zei primitivi, ale căror articulații nu se îndoaie.

Intre recuperarea diminutivelor pentru discursul liric grav ("Domnișorule-Doamne, lasă-mă să-ți ating gleznele de malachit.") și obsesia cărților de joc (haosul cunoaște totdeauna probabilitățile), femeia Ruxandrei Cesereanu, cu trupul ei care probabil a luat ființă într-un tufiș necercetat de Pan-ul lui Blaga, se ia la trântă cu însuși păcatul care bântuie dement ortodoxia noastră, cea de două mii de ani.

Dan Iancu