Nora Vasilescu

Letiția Ilea - Chiar viața
Editura paralela 45, 1999


IleaIntr-o tehnică mimând ades dicteul automat, Letiția Ilea vine cu un discurs al vinovăției, deseori cel al fricii, al fostei frici, al pierderii prin consecințe, un act poetic aproape social, de lume culegând printre cărămizile unui Berlin ocupat/dărâmat de alții, în care amintirile se plimbă în libertate de la "vă informăm că desfășoară o activitate contra statului român", până la vocea iubitului receptată în bandă FM.
Și vorbind de iubit, iată aici o imagine construită încet, câteodată invadând poemul, alteori reconstruibilă din fragmente, a bărbatului prezent/absent în discursul deloc safic, mai degraba sextonian al femeii poet: "să fii tu oare cel ce aduce prima zăpadă/cel care fără cruțare tropăie în singurătate mea/se-nvelește în fâșii din carnea mea/ești cel care roade până la os acest simulacru de fericire."

Discurs amplu, răzuind colțurile realității, descripție metaforic-exhaustivă a unei contemporaneități fără direcție, dar și recuperatorie în fundal a unui stil șaizecist american neexploatat sau prea puțin exploatat în poezia noastră, dar poate resimțit drept analog în lumea acvariului cu clei unde ce frumos arată peștișorii/când apa se scurge încet din acvariu.

Poeta balansează între alăturările surprinzătoare de sintagme din sfere semantice străine, de tipul copilăriei încremenite în sticla pe carea-am aruncat-o-n mare, sursă frecventă a versului memorabil și beția (semi)sinonimică, ori sinonima alunecând coasta moale a dealului, figură mai frecventă și mai apăsată la Iova, unde însă cunoaște alt pragmatism:
"...textul acesta rupe arde
trosnește pocnește fentează respinge șutează ia-ți la revedere". Câteodată nici măcar seria sinonimică cu distanță semantică crescătoare nu mai contează, și atunci alăturarea se bazează exclusiv pe valori fonice, ca această propunere de rimă neacceptată, dar prezentă " whincester cu rinocer efemer patrulater".
Alteori, rar, degetele i-o iau înainte visului și criticul merge de-a berbeleacul în poncifă "cineva răsucește un pumnal tot mai adânc în rănile mele", dar textul în sine e poezie și curge ca atare.

E cu putință, fără îndoială, ca volumul să fie doar o treaptă pe care următorul să se fi și suit, e posibil să fie doar o carte firească, a puțina dintre cele care trebuie să se-mplinească pentru a face într-un târziu numărul de aur.

Nora Vasilescu