Grișa Gherghei

Rodica Ceterchi - Din cuibul insomniei
Editura Cartea Românească - 2000

 


Mare negustor de nimicuri este cuvântul, îl îngrămădești printre alte cuvinte, dintr-un aproape în alt aproape și răsare până la urmă un fel de păr pe piatră. Când dai să tunzi gazonul afli că nisipul înseamnă timp și de aici încolo te poți trata de melancolie și singurătate cu cele două pere ale clepsidrei.

Se poate și așa, se poate face și altfel, atunci când se face și nu se întocmește.

Debutul doamnei Ceterchi își caută albia, izvorul rămâne o perspectivă, dar nici asta nu e rău, pentru că voința poate slefui pietrele într-un trafic secetos. Mai cu o lacrimă în repetiție, mai cu puțină ceață, se poate obține un umed de anticipație. S-ar putea să vină șuvoiul cândva, prea tremură lumănarea și parcă mi se zbate ochiul. Acum, însă:" Iubito, dormi? trezește-te!/ Sunt singur și mi-e frig./ E-o aripă ce-ncearcă să zboare prin odaie." Uneori avem de-a face cu o sărăcie de nisiparniță:" În cuibul insomniei, uitate cuvinte/ cu liniști măcinate de roata grea a nopții/ s-au hrănit", ori în alt poem "Și vom lăsa cuvintele în urmă/ În cuiburi calde de hârtie dormitând" și încă parcă nu-i prea mult "Nevăzut călărit de eternul prezent/ Freamătă poetul mușcând zăbala cuvintelor" Morile de vănt folosesc vântul, Poezia folosește cu-vântul și nu e singura ei osteneală , mai face și câte un cuib de tăcere, un fel de lins pe buze, de jur împrejur, pentru că numai gura e mai mare ca soarele.

În rest:" Auriul miez al zilei/ Întins de cuvănt pe pâinea cu unt."