Grișa Gherghei

Matei Vișniec - Poeme ulterioare
Editura Cartea Românească - 2000

 


Tot ce atingi se poate transforma în ceva care te ronțăie cu bună-credință, chiar propriul tău trup devine martor și complice, cu tot ce găzduiește el, acestei îndeletniciri. Ai impresia că un lector independent citește aceste versuri pe creierul poetului, cu puțin timp înainte ca ele să devină niște derivate.

Transformarea nu implică nici durere, nici împotrivire, acolo, unde te aștepți să curgă sânge, curge lapte sau ceai. Întreaga carte este un poem despre nimic, despre ceva crud care nu se coace niciodată, făcând imposibilă experiența. Tonul apatic, de ghindă, lipsa oricărei înflorituri pe carapacea versului te pun în fața unui verdict mortal constrâns la neputință pritr-un reductor de probe."despre pasărea caere-și ucide puii/ îndopându-i cu scaieți verzi lăptoși/ despre care crede că sunt dătători de zbor/ nu vă pot spune decât atât/ da, ea există/ o văd zi de zi cuibul ei/ este în creierul meu" Nu se poate spune despre Matei Vișniec, din colțul gurii, că nu știe ce face, că joacă doar doi lei pe viață, la cursul zilei, a veacului, a mileniului,dar se poate spune că este un mare plictisit, așa cum sunt toate cuvintele neîmperechiate din dicționare.

Vișniec știe că viața este o sărbătoare luată la un loc, individul află despre această petrecere "unde? când? de ce ?/ se auzea din ce înce mai clar/ în liniștea care căzuse peste oraș". Existența, apune desenul pe partea trucată a monedei ("incertă/ inexpri ma bi/ lă" ), prețul rămâne întotdeuna pe partea nedezgropată încă. Viermele poate fi un semn de carte, șobolanul care te roade poate fi o gazdă primitoare, la care te întorci ca din excursie, toate nenorocirile conțin o garoafă de pus la rever. Și iată un loc ciuruit de speranță: "din corpul obosit al iepurului/ se ridică încet ca o boare/ iluzia vânătorului adormit".

Avem o carte care ne așterne pe iarbă și așteaptă să nu ne mai trezim.