Nora Vasilescu

Grișa Gherghei
nel mezzo del camin...

 


Poezie pentru emoție imediată sau - la fel de bine - pentru serile multiplelor lecturi, "Culisele raiului" șochează mai întâi prin numărul impresionant de versuri memorabile, deseori pe matrice paremiologică: "dacă n-ai ce-i da iertării/unde-i omul tău", "dacă mergi înainte te lasă drumul undeva", iar "Dacă te-a văzut Dumnezeu/ pleci cu toate păcatele lumii/ și te-ntorci cu poruncile-acasă". Mai, mai să cred că Grișa Gherghei ar supraviețui nenorocirii de a ajunge prin manualele școlare. Într-adevăr, cu asemenea invenție verbală greu să mai obosești pe cineva.

Incă mai de mirare ar fi că poetul reușește să construiască volum, caietul aceasta fragil adică, la care putem privi uimiți cum se îndoaie între degete, structură, schelă, eșafod, de pe vârful căreia cocoțată, barba autorului ne zâmbește c-un ochi de zeu cumințit, și-un altul de drac nebun, demult canonizat.

Și dacă, din când în când, îl mai simțim înșelând la cântar cum ar fi cu imaginile care, duse o dată la limita lor de expresivitate ("o față curată ca de mort/ în prima zi de subașezare), tot li se mai dă târcoale din când în când ("omul în straie tăcea/ca o lumânare, ca un os/ dezgropat după șapte ani de vecie"), n-avem pace până nu uităm-iertăm, sub presiunea lumii care, prin fisura întâmplătoarei sale nașteri, dă acum năvală peste noi. Nici baladesc, nici suprarealist și nici deconstructiv cu totul și cu totul, Grișa Gherghei ne dă o poezie din mici nuclee narative ce pornesc refuzându-se poveștii, învârtindu-se melc înspre înăuntru de unde ni se nălucesc pe urmă fel și fel de ape ce, nu odată, reinterpretează universul nostru de ieri și de săptămâna trecută.

Așa, eroul liric merge la călugărul bătrân, aude împușcături prin noaptea bucureșteană, în urmă-i se ghicește o copilărie de margine de Dunăre, cu prieteni înecați, capre ucise și ceainării, în vreme ce, simultan acestui ins care se pretinde Grișa Gherghei (și noi mai, mai că ne lăsăm păcăliți), o întreagă arcă își amestecă vocile când simfonic, când atonal, de după fiecare cotitură, de predilecție acelea de după care nu te mai aștepți. Ba, Virgil, nebunul satului, ba, domnul cu pălărie neagră, ba, Ion, pădurarul, te-agață, apar, dispar sau au ultimul cuvânt. Insă cel mai fercvent mi se pare că auzim (da, poezia asta se aude!) de unul "omul", unul coborât recent dintr-o biblie proaspătă, ediție limitată, ad usum poetae.

Și nu parafrazez de dragul limbei moarte aici, ci pentru că, peste toată agitația de port colcăind a fostului lucrător pe remorcher, cum Grișa, cel din "Am fost martorul acestei minuni" ni se prezintă, când nu mai vrea nici Petre și nici bunul Dumnezeu să fie, bat în rafale largi aripi de cărți și pânze de pictură de parcă "chiar în toiul vieții", poetul nostru, dintr-un subțire inel de damă din argint, își bate pe ascuns un cerc cu el, Francesca și Paolo, ori alții "care se cred veșnici".

 

Nora Vasilescu