Poezie pentru emoţie imediată sau - la fel de bine - pentru serile multiplelor lecturi, "Culisele raiului" şochează mai întâi prin numărul impresionant de versuri memorabile, deseori pe matrice paremiologică: "dacă n-ai ce-i da iertării/unde-i omul tău", "dacă mergi înainte te lasă drumul undeva", iar "Dacă te-a văzut Dumnezeu/ pleci cu toate păcatele lumii/ şi te-ntorci cu poruncile-acasă". Mai, mai să cred că Grişa Gherghei ar supravieţui nenorocirii de a ajunge prin manualele şcolare. Într-adevăr, cu asemenea invenţie verbală greu să mai oboseşti pe cineva.

Incă mai de mirare ar fi că poetul reuşeşte să construiască volum, caietul aceasta fragil adică, la care putem privi uimiţi cum se îndoaie între degete, structură, schelă, eşafod, de pe vârful căreia cocoţată, barba autorului ne zâmbeşte c-un ochi de zeu cuminţit, şi-un altul de drac nebun, demult canonizat.

Şi dacă, din când în când, îl mai simţim înşelând la cântar cum ar fi cu imaginile care, duse o dată la limita lor de expresivitate ("o faţă curată ca de mort/ în prima zi de subaşezare), tot li se mai dă târcoale din când în când ("omul în straie tăcea/ca o lumânare, ca un os/ dezgropat după şapte ani de vecie"), n-avem pace până nu uităm-iertăm, sub presiunea lumii care, prin fisura întâmplătoarei sale naşteri, dă acum năvală peste noi. Nici baladesc, nici suprarealist şi nici deconstructiv cu totul şi cu totul, Grişa Gherghei ne dă o poezie din mici nuclee narative ce pornesc refuzându-se poveştii, învârtindu-se melc înspre înăuntru de unde ni se nălucesc pe urmă fel şi fel de ape ce, nu odată, reinterpretează universul nostru de ieri şi de săptămâna trecută.

Aşa, eroul liric merge la călugărul bătrân, aude împuşcături prin noaptea bucureşteană, în urmă-i se ghiceşte o copilărie de margine de Dunăre, cu prieteni înecaţi, capre ucise şi ceainării, în vreme ce, simultan acestui ins care se pretinde Grişa Gherghei (şi noi mai, mai că ne lăsăm păcăliţi), o întreagă arcă îşi amestecă vocile când simfonic, când atonal, de după fiecare cotitură, de predilecţie acelea de după care nu te mai aştepţi. Ba, Virgil, nebunul satului, ba, domnul cu pălărie neagră, ba, Ion, pădurarul, te-agaţă, apar, dispar sau au ultimul cuvânt. Insă cel mai fercvent mi se pare că auzim (da, poezia asta se aude!) de unul "omul", unul coborât recent dintr-o biblie proaspătă, ediţie limitată, ad usum poetae.

Şi nu parafrazez de dragul limbei moarte aici, ci pentru că, peste toată agitaţia de port colcăind a fostului lucrător pe remorcher, cum Grişa, cel din "Am fost martorul acestei minuni" ni se prezintă, când nu mai vrea nici Petre şi nici bunul Dumnezeu să fie, bat în rafale largi aripi de cărţi şi pânze de pictură de parcă "chiar în toiul vieţii", poetul nostru, dintr-un subţire inel de damă din argint, îşi bate pe ascuns un cerc cu el, Francesca şi Paolo, ori alţii "care se cred veşnici".