Uniunea Scriitorilor editează 17 reviste, ca să nu zic scoate, sau tipăreşte. România literară şi Luceafărul nu au nevoie de ghilimele, apariţa lor nu este un eveniment, ele aterizează pe tarabă, pe la mijlocul săptămânii şi rămân acolo, răsfoite de vânt multă vreme. Vântul care bate în jurul chioşcului de la Muzeul de Istorie a Literaturii este tobă de rubrici şi semnături. Celelalte reviste ies în lume lunar, ori la trei luni odată, uneori şi la nouă luni ca pruncul.

Nu punem în discuţie calitatea acestor reviste, cele mai multe dintre ele sunt respectabile, au ţinută şi caracter, îşi onorează bănuţii cheltuiţi, dar şi triteţea lipsei de cititori. În ultima vreme, tu publici, tu citeşti ( dacă găseşti revista respectivă, pentru că nu toţi mecanicii de locomotivă vor să plimbe un pachet cu reviste până la Bucureşti) şi, uite aşa, a apărut meseria de autor-cititor, chiar în Monitorul Oficial. Pentru treaba asta, ca autor nu primeşti aproape nimic, iar ca cititor nici atât. Cu alte cuvinte, cine îşi bate cuie în pantof, poate să meargă în piciorele goale.

Legea drepturilor de autor Depinde, e tot ce pot să spun despre această lege. Are vreo legătură cu casele naţionalizate, cu retrocedarea pădurilor, cu violurile, habar n-am.

Dar să revenim la reviste. Am ales revista Ramuri, o revistă de cultură fondată în 1905. Sunt în posesia unui număr de la sfârşitul lui 2000 ( cu sau fără sfârşitul lumii). Pe prima pagină domnul Adrian Marino răspunde la întrebarea reviste Ramuri-2000: Ce scriitori sau ce cărţi din literatura acestui secol v-au marcat? Iată o parte mică din răspuns, dar edificatoare: "Azi, când privesc în urmă, nu pot să nu-mi exprim, încă o dată, admiraţia pentru stilul ideologic al secolului 18. Pentru Lettres Anglaises, de pildă, de Voltaire. O capodoperă pentru mine. Puţin mai târziu, am citit The Spectator de Addison şi Seele, un model de concizie, eleganţă, percutanţă a ideilor şi claritate." Despre secolul 20, pe altă dată. Şi ce dacă. În subsol, sub reproducerea tabloului lui Pablo Picasso, Întâlnirea,, Gabriel Chifu se întreabă Încotro poezia? şi ne sugerează: "Neaşteptat, paradoxal, o înnoire de sine a poeziei ar fi posibilă tocmai mergând în sensul contrar, mergănd înapoi: o apropiere de intenţiile iniţiale ale poeziei, o recuperare a originarului actului poetic,etc" Bine.

Revista mai cuprinde semnăturile pe obiect a lui Eugen Uricaru, Adrian Popescu, Gabriel Dimiseanu, Nicolae prelipceanu ( o chestie cu biserica şi veşnicii securişti necunoscuţi), Ghorghe Truţă, Emil Manu( cu povestirea Palilula, care nu este o localitate din Africa, ci de lângă Craiova), ioan Lascu( cronica Prozei) şi Bucur Demetrian (cronica poeziei). Ei. Pe ultima pagină găsim un interviu cu Nadine Gordimer, o sciitoare di Afica de Sud care se intitulează Politică şi literatură în Afria de Sud. Aflăm că scriitorul e liber, cititorul e liber, dar o treime din populaţie nu ştie carte.

Din Colegiul redacţional face parte şi domnul Dan Cristea pe care îl vo m întâlni şi în alte cinci, şase ipostaze mintenaş.

O altă revistă despre care am vrut să scriu, sau aş vrea să mai scriu este revista Aantares de la Galaţi , o dunăreană cu reale calităţi, cu semnături de prestigiu din ţară şi din străinătate, dar care nu prea mai apare din lipsă de parale, ca la Moldova în Combinate. Poetul Corneliu Antoniu, marinarul şef al revistei stă în cart degeaba şi plânge din siflie pe banii lui, săracul. Mare păcat. Eu îl cunosc pe Antoniu şi cred că până la urmă o va scoate din fier vechi. Cu ajutorul lui Arghezi putem spune: Din bube micigaiuri şi fier vechi/ vom aduna cuvintele-n perechi.