Grișa Gherghei

Dan Iancu - Despre înțeles
ediția a doua

 



Am vrut să scriu demult despre Dan Iancu, am pus chiar câteva însemnări la "copt," dar cum niciodată nu e prea târziu, iată, fac lucrul acesta acum, după o oarecare bătrânețe a cărții "Despre înțeles", la această virtuală ediție a doua.

Cuvintele au această proprietate, să se îmbogățească, atunci când sunt strânse cu har la un loc într-un inel. Poemul lui Dan Iancu are întotdeuna un subsol, de fapt un alt poem, mai apropiat de rădăcina lucrurilor, acolo unde zborul nu-i doar un vis, ci o uzină de unghiuri complementare. În partea de sus e discursul, în partea de jos sunt cursurile valutare. Indiferent că este vorba de sânge, de lacrimâ, de sudoare, poezia lui Dan Iancu prevestește o posibilă reîntoarcere în ocean, într-un ocean de înțelesuri devastate:" cine să-mi spună că sângele care mi-a stropit fața/ nu e apa regală a urii mele"

Desigur, trompeta este o mașină de lux, iar sfârșitul lumii pe care îl anunță este o glumă, un fel de pariu între om și Dumnezeu. "în pachetul acesta este vorba de moarte" Am suit aici versul acesta , pentru că orice dezastru are nevoie de un satelit natural.

Poezia lui Iancu nu e numai pedeapsă și suferință, ea conține o nemărturisire a unei uriașe iubiri care încearcă să șteargă cu foc produsul-lege al dezbinării:" nerămănând loc între mirosul tău de mlaștină/ și găndul meu de orhidee." Poezia lui Dan Iancu nu lasă nimic neatins, malurile sunt o iluzie:" să țipăm că lumea e goală sau departe/ atât cât să nu ne mai atingă reguli/ și moartea din sala de așteptare" Moartea apare ca o nesupunere, pe când viața e o supunere continuă.

Pe asemenea pagini nu poți să umbli cu ochi surâzători, riști să te aduni la nesfârșit în pipernicie. Cuvântul ură băntuie prin aceste poeme, nu este vorba despre ura împotriva cuiva, ea se naște din sentimentul ratării iubirii, pentru care oamenii au o adevărtă vocație. E de reținut:" doar gândurile/ neținute în mălul rece al urii/ rămân așa cum sunt" E un dus și un întors aici, dar să zicem c-am nimerit pe verde. La urma urmei, în toată această carte Dan Iancu poartă pușca la spinare prin Orientul apropiat, își închipuie o iubită, așa cum vrea el, o acceptă așa cum vrea ea și întemeiază o religie nouă, de doi câte doi, singura punte rezitentă spre alții.

Ashkelon- Boston, marele premiu al unui raliu.