Paulina Popa
Ghilotina sinelui
Editura Vinea-2000

 

 

Paulina Popa este o poetă din Ardeal, cu multe volume publicate, bine primite de critică și totuși prea puțin cunoscută după cum merită. O poezie curgătoare de un rece-fierbinte care îl are în centrul ei pe Dumnezeu, care se face altar de închinat setea de cunoaștere cu apă sfițită, cu vin din Canna. Acum când aflu că este soție de preot,mă gândesc, că o rugăciune e mai aproape de răsuflarea ei, decât un trup de înger. Ca orice bărbat , mi-am plătit asigurarea pentru coasta lipsă, tot șarpele mi-a șoptit spusa aceasta.

Poezia Paulinei Popa trece dinolo de straiele zilei, grele și târnosite pentru mulți dintre noi, cu simplitatea florii și leacurile rădăcinii. Cu un ton potolit deasupra unui foc mistuitor, ea se arată:” În stânga mea o ramură de pom înflorit/ în care mă pierd ca într-o mare./ Dezvelindu-mi ochii de lacrimi/ voi vedea lumina din/ umbra lui Dumnezeu. E mai mult dcât o recuperare din povestea Genezei. Nu e ușor de spus și nici de simțit astfel :” Doamne,/ în pădurea ideilor/ cește o iarbă festivă,/ cineva atârnă stele pe cerul/ din adâncul pieptului.”

Teama de moarte nu-și găsește întocmire în poezia ei:” De câte ori am făcut semne spre moarte/ s-au apropiat de mine păsări liniștite-“ Cuvântul este acela care conține apa pură care curăță de păcate, cuvântul care vine din iubire și necăutare, cuvântul neispitit de alt simplu în zădărnicia harului. “Doamne, lumina mâinilor mele,/ cum va atârna în ramurile sinelui, cum-/ în clipa câtorva vorbe cuminți?” Pe mâna noastră e dată și arcada pieirii pentru c㠓Nimeni nu ascultă pe nimeni / vorbind.” Însfârșit ajungem la dorința “unuisine viu”.

Un sine viu, înseamnă un sacru perdeluit cu umbre, lucru pe care poeta nu-l îndrăznește.Chiar dac㠓Fulgeră! Sinele nu mai suportă-/ un salcâm înflorește în rană.” Paulina Popa este o poetă de colecție rară.