Paulina Popa
Ghilotina sinelui
Editura Vinea-2000

Paulina Popa este o poetă din Ardeal, cu multe volume publicate, bine primite de critică şi totuşi prea puţin cunoscută după cum merită. O poezie curgătoare de un rece-fierbinte care îl are în centrul ei pe Dumnezeu, care se face altar de închinat setea de cunoaştere cu apă sfiţită, cu vin din Canna. Acum când aflu că este soţie de preot,mă gândesc, că o rugăciune e mai aproape de răsuflarea ei, decât un trup de înger. Ca orice bărbat , mi-am plătit asigurarea pentru coasta lipsă, tot şarpele mi-a şoptit spusa aceasta.

Poezia Paulinei Popa trece dinolo de straiele zilei, grele şi târnosite pentru mulţi dintre noi, cu simplitatea florii şi leacurile rădăcinii. Cu un ton potolit deasupra unui foc mistuitor, ea se arată:” În stânga mea o ramură de pom înflorit/ în care mă pierd ca într-o mare./ Dezvelindu-mi ochii de lacrimi/ voi vedea lumina din/ umbra lui Dumnezeu. E mai mult dcât o recuperare din povestea Genezei. Nu e uşor de spus şi nici de simţit astfel :” Doamne,/ în pădurea ideilor/ ceşte o iarbă festivă,/ cineva atârnă stele pe cerul/ din adâncul pieptului.”

Teama de moarte nu-şi găseşte întocmire în poezia ei:” De câte ori am făcut semne spre moarte/ s-au apropiat de mine păsări liniştite-“ Cuvântul este acela care conţine apa pură care curăţă de păcate, cuvântul care vine din iubire şi necăutare, cuvântul neispitit de alt simplu în zădărnicia harului. “Doamne, lumina mâinilor mele,/ cum va atârna în ramurile sinelui, cum-/ în clipa câtorva vorbe cuminţi?” Pe mâna noastră e dată şi arcada pieirii pentru că “Nimeni nu ascultă pe nimeni / vorbind.” Însfârşit ajungem la dorinţa “unuisine viu”.

Un sine viu, înseamnă un sacru perdeluit cu umbre, lucru pe care poeta nu-l îndrăzneşte.Chiar dacă “Fulgeră! Sinele nu mai suportă-/ un salcâm înfloreşte în rană.” Paulina Popa este o poetă de colecţie rară.