Doina Ioanid
Duduca de marțipan
Editura Univers, București 2000

 

 

Citesc pagina și mă uit la portretul Doinei Ioanid, oare ce aș putea eu să-i cer acestei poete? Un goblen îmi suflă simțul. Care simț? Acela , care mă face să cred că timpul s-a oprit și numai ceasurile noastre merg înainte întoarese de obișnuință. Obiceiurile par să însemne ceva mai mult decât viața, doar și viața este un obicei. Se povestește cu acul și simt nevoia de a da peste ceva spus în dorul lelii. o prostioară , acolo, cusută cu ață de altă culoare, dar nu. Mov, ca ultimul ruj atins de buzele moderne. Important e că:” La florărie se vînd de toate: salată, dulciuri, flori, rochii, parfumuri.”

E multă monotonie în aceste pagini, un somn cu ochii deschiși, dar undeva se aude o tobă care primește lovitura multicoloră de apă vie, un strop care trezește întregul dicționar. Atunci! Da, atunci îți dai seama de ce poeta face poezie fără versuri, nu așează, nu depune ci, întoarece oglinzi la sclipătul soarelui. Se vede atât cât se vede apoi,” ne privim zgribuliți.”

Aceste goblenuri păstrează tainic o mișcare subită, ele pot deveni altceva, la o altă lectură.Densitatea stărilor este atât de puternică încât mi se pare că aud dinții Doinei mușcând din duducă. “Rugina îmi pudrează părul și umerii. Păsările se izbesc de cer ți cad însângerate. Orașul stă prins sub un clopot de sticlă. Bătaia înnebunită a aripilor. Sîngele și rugina se amestecă. Cineva stă cu ochiul lipit de cupolă și ne privește.” Senzația că toate aceste lucruri se întâmplă în altă parte, nu acolo unde se întâmplă de fapt,te face să vezi “Țipătul femeii vibrând pe zidul din față, spărgându-se în bucăți.”

Ne bucurăm pentru această primă carte a Doinei Ioanid și o așteptăm pe mâine.