Iosif Naghiu
Grup de orbi într-o sala de cinema
Teatru
Asociația Scriitorilor din București
Editura Coresi

 

Nu întâmplător Iosif Naghiu alege pentru coperta volumului său de teatru chipul marelui actor Ștefan Iordache, din spectacolul Titus Andronicus al Teatrului Național Craiova, 1992. Gura actorului e larg descisă, pe o datorie de cerc, o figură care expiră un adânc nenominal, o mare de aer fără maluri, ceva consumat într-un timp dilatat, de fapt un rest al unei împărțiri.

În toate piesele acestui volum personajele nu au nume, avem la servici pe Primul, pe Al Doilea, pe Orbul Cu Apă La Purtător. Senzația de parfum de teatru există, dar teatru mai puțin. Desigur în teatrul modern îți poți permite orice, îl poți închide și deschide la telefon într-o pauză de plată. Naghiu este un înțelept obosit, el se joacă cu simboluri pe muche de cuțit, stropește cazul până înflorește, adică se întâmplă ceva, chiar, fără voia autorului.

Drama peștișorilor din pantofii oamenilor, parcă rămași acolo de la ultimul potop, devine drama oamenilor care dețin buletine explicative pentru orice. Momentul se destinde cănd apare Orbul Cu Apă La Puurtător. Această nouă profesie dovedește că societatea nu a rămas indiferentă și a optat pentru o evoluție corespunzătoare. Adăpați la începutul piesei-eseu numai cu transpirație peștișorii sunt invizibili, ca tot ce există cu adevărat, apa însă se aude susurând în urechile oamenilor o altă limbă.

Transpirația este un parfum de teatru, de zi și de seară ,dar nu rezolvă prea multe în regim absurd, să zicem social. ( Balada peștișorilor nevăzuți) Campionul sau Omul-ghemotoc este un monolog cu cheie reflectorizantă de trei pagini. Enorm de puțin față de ce își propune Ecoul. Este vorba despre o teribilă olimpiadă de aruncare la coș a unor biblioteci întregi, cu Hamleți, Oedipi, și Raskolnikovi. Momentul suprem este acela când autorul încearcă să-și arunce la coș propriul certificat de deces. Bravo, ni se propune moarte după moarte. Dacă nu avem în vedere coșul cel mare al crematoriului, auzi, din Parcul Tineretului, nostru. Iată finalul: “Între timp, viața continuă, eu stau sub pământ și deasupra mea, stele, roiuri de fluturi colorați, păsări, astronauți descriu arcuri largi către cer, de unde cad lin înapoi, pe pământul acesta imens ca un coș de gunoi.”

Domnilor, toată cartea are același cusur, e plăcută la lectură, cât despre teatru vorba autorului; ”Această piesă nu este o piesă... dar poate fi!”