Gelu Vlașin
Tratat la psihiatrie
Editura Vinea, București 1999

 

 

De la o vreme încoace, cam multicică se pare, mulți poeți cochetează cu ospiciul, dus și întors, ca în cazul lui Vinicius și Stoiciu, iar alții se tratează la psihiatrie, tot pe aproape, cu alte cuvinte. Dacă spui că ai diabet nimeni nu te crede un geniu și coperta suferă în titlu. Moda cu trei nasturi rupți face carieră și trage la premiu. Poetul nu se mai suportă și tânjește în aceeași piele după un altul, care să fie tot el. Mă rog.

Tratamentele lui Gelu Vlașin ne luminează de ziuă, poezia lui ne oferă o cămașă de forță comodă, cu o croială modernă, aproape un frac. Faptul că versul își distanțează verbul de subiect cu o pauză albă de mărimea unui papion, nu are nici un impact asupra discursului care rămâne întreg la minte și , uneori strălucitor. Toate cutele sunt adevărate, suferințele posibile și nicicum răscumpărate din oglindă. “nu mai ești simplista/ care-mi tulbură ochiul îngust/ și decorul absent când/ lumea dansează/ tango/ printre mese cu/ vi alb și roșu/ în ritmul radioului obosit/ nu mai ești/ banala poveste a/ geniului ratat/ când rânjetul cretin inundă încăperea/ și nici/ omul orchestră la/ festivalul proștilor/ deghizați/ și nici/ femeia fatală/ confundată cu o târfă de/ cartier mărginaș/ sau ceea ce/ gândul meu primitiv/ caută disperat/ printre mizeriile cotdiene...” ( depresie zece ).

Sunt multe poeme excelente din care răzbate o dulce schizofrenie a nemultumirii de sine, parcă o nevoie de ratare a actului poetic propriu zis. Ratarea pare să fie o condiție impusă în acest patinaj artistic. Poate o figură impusă. Este de reținut că Gelu Vlașin vorbește printre dinți, își cercetează cuvintele prin mușcătură, precum banul de aur. Nu plătește nimic în zadar, dar nici nu pune la cale vreo înșelătorie. E aproape exact cu disperarea lui și chiar cu disperarea noastră.

După această primă carte e rost de stat la pândă și de așteptat. Cine știe?