Mihai Nenoiu
În veșnică pierdere
Editura Timpul,Reșița, 2000

 

 

Mihai Nenoiu este înainte de toate un muzician cunoacut și prețuit în țară și peste hotare. Muzica și poezia sunt la un loc în cuvânt . Auzul nu dezmoștenește. În cazul lui Mihai Nenoiu lucrurile stau întocmai așa. Cuvintele lui nu sunt încântătoare, ci cântătoare. Iată:" Muzica este o istorie a sufletului./ Întâmplările ei poartă nume deosebite."

Poetul se întoarce mereu în timpul copilăriei, acolo întâmplările poartă numele purității, miroase a curat, a nod de ram frânt între sunete , a dumitrice. Această întoarcere nu pierde perspectiva drumului înainte, ea reprezintă miezul de cuptor al rădăcinii, care scoate tiparele la zvântat sub aripa luminii. "Și martor vremii ce-a trecut prin mine/ pun tâmplă lângă tâmplă și ascult:/ pe un obraz e timpul care vine,/ pe celălalt, e timpul de demult".

Printre temele majore ale poetului se află și iubirea de țară, un simțământ profund și firesc, fără culori recompuse pe anotimpuri și zebre de circumstanță." Patria, sunt icoanele, munca și cărțile;/ prietenii și rudele tale./ Aici totul te luminează din toate părțile;/ patria este pământul care te doare." Ce iubire nu doare? Încă o cheie pe acest portativ:"

Cel ce vorbește moare, deci, murim./ Revolta noastră-i cutremurătoare,,/ nu ne vedem, nu ne-auzim,/ șa-atât de limpede e limba ce-o vorbim,/ atât de-amară și atât de mare/ povara pruncilor ce-n noi se se țin,/ povara vieții pe care-o murim,/ acoperiți de propria sudoare,/ hrăniți cu o lumină fără soare,/ neputicoiși de-a ști cum demn se moare.

Acest poem poartă data de 12 iulie 1986. El trebuie citit de atunci încoace.