Mariana Ţăranu Raţiu
Se luminează de poezie 2 Cinepoeme
Editura Semne, Bucureşti 2000

Încă din Prefaţă doamna Raţiu ne anunţă că: " Versurile din cartea Se luminează de poezie sunt dedicate în întregime secolului XXI, fiind încredinţată că anii viitorului se vor deschide spre o nouă sete de cultură, de spiritualitate." O dedicaţie este o dedicaţie, nu trebuie să facem un caz din asta. De fapt, tot ce s-a spus, ori s-a scris esenţial de la începutul lumii până azi şi mâine, ar trebui să se audă şi să se citească, până când vrea Dumnezeu.

O poezie "frumoasă" e ca o prinţesă urâtă, dar bună, cu inima caldă şi surâs puţin istovit. Poezia face, nu dă. Copacul dă în floare, ne anunţă momentul, surâsul, de fapt copacul face flori. Iată ce ne spune poeta: "oh, de-aş putea să scriu/ priviri în aer/ şi tu să le aspiri netălmăcite/ ce cărţi ar fi în juru-mi/ plutitoare/ şi cum m-ai urmări citind/ iubite..." Nu cred că a existat un mare poet, neispitit de o asemenea îngăduinţă. Marele joc are scripturile lui, cuvântul nu se lasă "privatizat" decât la temperaturi înalte, când rostit sau nerostit, îl simţi, acolo, consumă.

Poezia doamnei Raţiu îndrăzneşte să deseneze semnul întrebării, chiar, sub gura zeului. Cu o sinceritate aiuritoare, cu o uimire "dreasă" de lecturi alese, poeta încearcă să ridice o frunză uriaşă sub care" nu poate fi/ decât un timp al vieţii/ un ceas mărunt/ mărunt." Cu siguranţă, acest ceas mărunt măsoară "întregul lux/ de vieţi şi amănunte" Există în această poezie un" noi", care exprimă nevoia de comuniune dar, şi dorinţa de 1nsingurare în prezenţa cuiva, un fel de stat la umbră, "o zi ca nealta". Moartea e tratată cu seninătate, semnul conţine puţin amurg şi atât," un Disney-land fantastic/ cum omeneşte nu se poate altul".

Durerea până la urmă devine nostalgie, totul e multiplicitate, pomul-pomi şi omul- oameni. Iubirea, în poezia doamnei Raţiu este mai mult o adiere, ceva din jumătate, nici împlinire devastatoare, nici descântec de timp încolţit. Poemele de la sfârşitul cărţii, se numesc Cinepoeme şi se citesc de jos în sus, vers cu vers, treaptă cu treaptă. Procedeul ar fi democratic în cazul unei scări duble. În rest poemele te obligă să-ţi ridici ochii încet, cu măsură, pentru că nu există acoperiş şi poţi da de Dumnezeu, tocmai când ţi-e lumea mai dragă, acum.