Mariana Țăranu Rațiu
Se luminează de poezie 2 Cinepoeme
Editura Semne, București 2000

 

 

Încă din Prefață doamna Rațiu ne anunță că: " Versurile din cartea Se luminează de poezie sunt dedicate în întregime secolului XXI, fiind încredințată că anii viitorului se vor deschide spre o nouă sete de cultură, de spiritualitate." O dedicație este o dedicație, nu trebuie să facem un caz din asta. De fapt, tot ce s-a spus, ori s-a scris esențial de la începutul lumii până azi și mâine, ar trebui să se audă și să se citească, până când vrea Dumnezeu.

O poezie "frumoasă" e ca o prințesă urâtă, dar bună, cu inima caldă și surâs puțin istovit. Poezia face, nu dă. Copacul dă în floare, ne anunță momentul, surâsul, de fapt copacul face flori. Iată ce ne spune poeta: "oh, de-aș putea să scriu/ priviri în aer/ și tu să le aspiri netălmăcite/ ce cărți ar fi în juru-mi/ plutitoare/ și cum m-ai urmări citind/ iubite..." Nu cred că a existat un mare poet, neispitit de o asemenea îngăduință. Marele joc are scripturile lui, cuvântul nu se lasă "privatizat" decât la temperaturi înalte, când rostit sau nerostit, îl simți, acolo, consumă.

Poezia doamnei Rațiu îndrăznește să deseneze semnul întrebării, chiar, sub gura zeului. Cu o sinceritate aiuritoare, cu o uimire "dreasă" de lecturi alese, poeta încearcă să ridice o frunză uriașă sub care" nu poate fi/ decât un timp al vieții/ un ceas mărunt/ mărunt." Cu siguranță, acest ceas mărunt măsoară "întregul lux/ de vieți și amănunte" Există în această poezie un" noi", care exprimă nevoia de comuniune dar, și dorința de 1nsingurare în prezența cuiva, un fel de stat la umbră, "o zi ca nealta". Moartea e tratată cu seninătate, semnul conține puțin amurg și atât," un Disney-land fantastic/ cum omenește nu se poate altul".

Durerea până la urmă devine nostalgie, totul e multiplicitate, pomul-pomi și omul- oameni. Iubirea, în poezia doamnei Rațiu este mai mult o adiere, ceva din jumătate, nici împlinire devastatoare, nici descântec de timp încolțit. Poemele de la sfârșitul cărții, se numesc Cinepoeme și se citesc de jos în sus, vers cu vers, treaptă cu treaptă. Procedeul ar fi democratic în cazul unei scări duble. În rest poemele te obligă să-ți ridici ochii încet, cu măsură, pentru că nu există acoperiș și poți da de Dumnezeu, tocmai când ți-e lumea mai dragă, acum.