Cati Motea
Vreau partea mea de Dumnezeu
Editura pentru Literatură și Artă
Galați-1999

 

 

În ultima vreme, pe sărăcie, au apărut o mulțime de cărți de poezie, semnate de domnișoare și doamne, mai mult sau mai puțin cunoscute. Nimeni nu așteaptă, tranbulina se vede, dar nimeni nu știe dacă e apă în bazin. Acum câteva zile, am primit de la cineva un vraf de cărți parfumate, miresme dulci, toate cu fotografie , pe ultima copertă, numai bine să-ți refaci viața, chiar și la peste șaizeci de ani, în cazul meu. Nimeni nu scrie despre aceste cărți, pentru că sunt și alte cărți despre care nimeni nu scrie nimic. Și tot așa. Umblând eu prin desagă am dat de Cati Motea, care striga dintre coperți: Vreau partea mea de Dumnezeu. Asta e mi-am zis, o femeie care vrea partea ei de Dumnezeu, nu se poate să nu aibă ce da în schimb. Și are. O femeie la treizeci de ani se apropie de pofta lui Balzac, burtosul. A suferit din dragoste oricum, a prins chiar rădăcini în suferință.

Am citit cartea până dicolo de capătul ei, adică m-am apucat să scriu despre ea. "aud cum îmi îmbătrânesc ochii/ iar mă visează, Doamne, cineva." La confluența Dunării cu Siretul, a visului cu realitatea, nu apar întotdeuna anafoare, vârtejuri ucigătoare, ci și un clar de apă verzuie predispusă limpezirii, ca și ochii poetei. Nevoia de dăruire este atât de acută și vine ditr-un adânc atât de "ascultat" încât"m-am dăruit/ și nu mai știu unde sunt". Sau cu alt prilej:" am învățat că nimic/ nu se întoarce-/ totul devine altceva." Încet dar sigur, această poezie" își falsifică destinul", pare să se apropie de o anume greutate specifică, nebănuită dintr-un început. Cati Motea e la primul ei volum, în rest este laureată la tot felul de "Cântări" și Festivaluri, de la Caracal la Sighet, mal ales toamna când se face vinul nou și se tipăresc patalamale. Dacă ar fi rămas aninată pe astfel de spaliere s-ar fi rătăcit cu siguranță în jurul unui nobel contra sfârc. La urma urmei "poate totul nu este decât o iarnă/ ca o mireasmă așteptând/ să fie ninsă de lumină..."