Ondrej Stefanko
Nesupus nici în cuvânt
Editura Societăţii culturale şi ştiinţifice "Ivan Krasko"
Cartea apare prin subvenţie de stat prin U. D. S. C. R.

Ondrej Stefanko este membru al Uniunii Scriitorilor din Romnia şi membru de onare al Comunităţii Scriitorilor Slovaci şi a Societăţii Scriitorilor Slovaci. Îl cunosc pe Stefanko de nişte ani buni, timp în care ne-an întâlnit de vreo două ori la Valea Vinului, un sătuc de munte,la 11 Km. de Rodna Veche. Omul acesta avea înfăţişarea prieteniei, se ridica în ochi cu întreaga lui fiinţă şi te privea, parcă, pentru totdeuna. Am mers mult şi am vorbit puţin, pe timp de noapte. Păstrez o scrisoare începută acum 20 de ani şi chia r terminată tot atunci: Mă bucur că te ştiu. Atât. Ultimul cuvânt e scris acum, cu vârf proapăt pe hârtia veche, ce rost mai are să cumpăr un timbru, el mi-a răspuns pe scorţa unui copac de pe Corondiş, sunt sigur.Acest volum de poezie în limba română, "Nesupus nici în cuvânt" adună la un loc, aproape întreaga creeaţie poetică a lui Ondrej Stefanco. E un prag greu de cuvinte la o casă suită din bârne, cu apus şi răsărit puţin mai sus de frunte. Simţi urma securii sub talpă şi auzi izvorul prielnic.

Nu e nimic spectaculos în poezia lui Ondrej, totul stă pe încredere, parcă se eliberează pământul din jug şi vorbesc rădăcinile: "sunt eu, într-adevăr, aşa-i cum spui,/ de afară şi de înăuntru eu înşeuez şi înham cuvintele. /apoi într-un galop bezmetic/ prin acest şi cu totul alte peisaje/ alerg. /Fuga mea înaltă-i până la ţipăt,/ n-am să ajung atât de sus,/ n-am să rezist ispitei/ şi inundat voi fi-/ cum inundat vei fi şi tu-/ de liniştea formelor neclar ţipând în faţa ochiului/ şi dovezile zvârcolindu-se în jurul adevărului precum muzica la un concert jazz." Cităm, desigur, pentru că nu avem ce face: "Păcatul are gust de mere, ne-au zis,/ atunci când ne-am mutat în locuinţa nouă./ Noi am auzit asta,/de multă vreme au tot încercat să ne-o spună./ însă mie-mi era frică de mere din copilărie./ Acum ne sufocă vorbele,/ după terciul înmiresmat în gură n-a mai rămas nici o urmă,/ doar nisipul de sub piciore/ şi plumbul din faţa frunţii/ ajunse în gură scrâşnesc."

Există în poezia lui Stefanko o încrâncenare, un potop promis săpătorului de albie însetat, o încercare de mulgere a pietrei, care prevesteşte udul unei stele. Cuvintele lui chiar atunci când par liniştite, le simţi înfiorate de un trecut înegurat, această încărcătură exclude orice liant, totul e piatră pe piatră.Parcă un exod teribil a frânt ceva imposibil de recuperat:" Da, ne-au biciuit cu cureluşele-mpletite ale trecutului nostru obscur,/ ţipetele nobile ale cuvintelor au smuls din noi bucăţi de carne,/dar n-au reuşit să ne îndese în pământul negru./ Şi acum noi ne îmbrăcăm cu carnea zemoasă a vorbelor noastre,/de moarte am vrea să scăpăm/ şi de aceea strigăm fiecare-n parte şi apoi toţi într-un glas:/În faţa mea-i lumina, în spatele meu e întunericul!/În faţa noastră-i lumina, în spatele nostru-i întunericul!" Nici poezia de dragoste nu-i mai puţin lovită de rod îndurerat.