Ondrej Stefanko
Nesupus nici în cuvânt
Editura Societății culturale și științifice "Ivan Krasko"
Cartea apare prin subvenție de stat prin U. D. S. C. R.

 

Ondrej Stefanko este membru al Uniunii Scriitorilor din Romnia și membru de onare al Comunității Scriitorilor Slovaci și a Societății Scriitorilor Slovaci. Îl cunosc pe Stefanko de niște ani buni, timp în care ne-an întâlnit de vreo două ori la Valea Vinului, un sătuc de munte,la 11 Km. de Rodna Veche. Omul acesta avea înfățișarea prieteniei, se ridica în ochi cu întreaga lui ființă și te privea, parcă, pentru totdeuna. Am mers mult și am vorbit puțin, pe timp de noapte. Păstrez o scrisoare începută acum 20 de ani și chia r terminată tot atunci: Mă bucur că te știu. Atât. Ultimul cuvânt e scris acum, cu vârf proapăt pe hârtia veche, ce rost mai are să cumpăr un timbru, el mi-a răspuns pe scorța unui copac de pe Corondiș, sunt sigur.Acest volum de poezie în limba română, "Nesupus nici în cuvânt" adună la un loc, aproape întreaga creeație poetică a lui Ondrej Stefanco. E un prag greu de cuvinte la o casă suită din bârne, cu apus și răsărit puțin mai sus de frunte. Simți urma securii sub talpă și auzi izvorul prielnic.

Nu e nimic spectaculos în poezia lui Ondrej, totul stă pe încredere, parcă se eliberează pământul din jug și vorbesc rădăcinile: "sunt eu, într-adevăr, așa-i cum spui,/ de afară și de înăuntru eu înșeuez și înham cuvintele. /apoi într-un galop bezmetic/ prin acest și cu totul alte peisaje/ alerg. /Fuga mea înaltă-i până la țipăt,/ n-am să ajung atât de sus,/ n-am să rezist ispitei/ și inundat voi fi-/ cum inundat vei fi și tu-/ de liniștea formelor neclar țipând în fața ochiului/ și dovezile zvârcolindu-se în jurul adevărului precum muzica la un concert jazz." Cităm, desigur, pentru că nu avem ce face: "Păcatul are gust de mere, ne-au zis,/ atunci când ne-am mutat în locuința nouă./ Noi am auzit asta,/de multă vreme au tot încercat să ne-o spună./ însă mie-mi era frică de mere din copilărie./ Acum ne sufocă vorbele,/ după terciul înmiresmat în gură n-a mai rămas nici o urmă,/ doar nisipul de sub piciore/ și plumbul din fața frunții/ ajunse în gură scrâșnesc."

Există în poezia lui Stefanko o încrâncenare, un potop promis săpătorului de albie însetat, o încercare de mulgere a pietrei, care prevestește udul unei stele. Cuvintele lui chiar atunci când par liniștite, le simți înfiorate de un trecut înegurat, această încărcătură exclude orice liant, totul e piatră pe piatră.Parcă un exod teribil a frânt ceva imposibil de recuperat:" Da, ne-au biciuit cu curelușele-mpletite ale trecutului nostru obscur,/ țipetele nobile ale cuvintelor au smuls din noi bucăți de carne,/dar n-au reușit să ne îndese în pământul negru./ Și acum noi ne îmbrăcăm cu carnea zemoasă a vorbelor noastre,/de moarte am vrea să scăpăm/ și de aceea strigăm fiecare-n parte și apoi toți într-un glas:/În fața mea-i lumina, în spatele meu e întunericul!/În fața noastră-i lumina, în spatele nostru-i întunericul!" Nici poezia de dragoste nu-i mai puțin lovită de rod îndurerat.