Horia Gane
Puntea de hârtie
Editura Cartea romănească
Şi despre poemul Elena adunat într-o carte manuscris

Horia Gane este un poet cunoscut şi neocolit de critica literară. S-a scris despre el ca despre un far de noapte care luminează precum luna, cu un singur obraz, un naufragiu. După instalarea surdinei, cuvintele devin trecătoare, uneori parcă nici nu s-au spus. Poetul şi-a văzut de treabă şi s-a pomenit Horia Gane, un călător singuratic pe Puntea de hârtie.

Poemele din această carte sunt zidite din cuvinte cu scară interioră, coicănel, scăriţă, după ureche. Cititorul aude un murmur şi se lasă furat de acesta, până când un cuvânt de porţelan i se sparge pe timpan. O plăcere, să zicem, dacă ar fi vorba de sens, dar de cele mai multe ori e vorba de nonsens, adică adună ce poţi. Uneori această poveste seamână cu o transfuzie de sânge de toamnă, vom mai bea vin, vom mai mânca pastramă, alteori, totul e o vraişte de frunze bolnave de hepatită. "Iubirea o aprinzi seara,/ când sînt întreg alcătuit/ din gînduri. Butucii ard/ în vatră flăcări vechi./ Împreună, realitatea pierdută,/ trupurile ne vorbesc despre noi/ şi poate e adevărat. Mi-ar trebui o peşteră acum,/ drept umbră, să mă înţeleg." Pare clar că este vorba despre un viitor din trecut. Iată o altă alcătuire poetică pentru o săritură cu plasă: "Pe podul de lemn,/ nerăbdătoare copite./ O frunză-i un verb./ Caii sînt ultimii noştrii haiduci."

Horia Gane pare a fi într-un permanent dialog cu cineva, un cineva , care ştie poemul aşa cum a fost el scris, poetul fură câte un vers, câte un vreasc şi aşteaptă reacţia. Omul tace, nici Dumnezeu nu cere. "Îngenunchez ca o carte,/ ţin în braţe un prunc./ "Vino1... Vino!" o rog./ Pînă şi zidul e-o mască./ Într-un loc al fiinţei/ dorinţa de moarte-i mai mare/ decît în altul./ Dar nu vine. Parcă/ sînt după degetul lui Dumnezeu./ Mi se vede numai poezia. " Spre Nord, spre Sud..." este un poem care poate face parte din orice antologie de poezie universală. Voi cita doar prima strofă:" Şi cum ne aşezam noi casa,/ numai pe puuncte cardinale,/ şi cum în zori, acestea,/ ne părăseau plecînd pejos,/ spre Nord, spre Sud,/ spre Est, spre Vest,/lăsîndu-ne în văzul lumii/ în timp ce noi ne mai iubeam." Horia Gane nu depăşeşte pe nimeni, el se autodepăşeşte, fară să ştie , parcă, că aceasta înseamnă o floare de "nu-mă-uita".

*

Poemul "Elena", poate fi considerat, cu oarecare îndoială, cel mai bun produs poetic, târziu, dar nu prea târziu, al poetului Horia Gane. Pe la 64 de ani, Gane, se atinge cu înţelepciunea, numărând toate firele de iarbă din ploapele lui Dumnezeu. Obţine un ochi deschis, de o mare triteţe, dincolo de întrebări şi răspunsuri, un fel de acceptare necondiţionată a parantezei, grădiniţa cu straturi de flori şi înfrângeri, unde umbrele se altoiesc între ele cu pagube cosmice.

Tonul melancolic, uşor cardiac, împinge poemul înspre o iertare definitivă, în nouă cânturi:" Acum însă ninge atît de tihnit ca şi cum cineva pune fiece fulg într-un spaţiu etern./ Acum mi-amintesc de-o furnică pe care-am văzut-o plăngînd de atâta înserare./ Acum sunt momentele mele de taină şi-acelea în care, precum un copil,sufletul meu se ascunde-n poem speriat de atâta splendoare./ Ai şaizeci de ani, ţi-este ggândul mâhnit-înţelegi că nici când nu ţi-e dat să te-ntorci unde-ai fost fericit- ci doar amintirea ca vasul ciobit pe care femeia nu vrea să-l arunce şi-l pune-n ulucă./ Un gard înconjoară o casă, rezumă o viaţă./ Un sâmbure de întuneric îmi surpă, grăbit, lumănarea./ Dar, Doamne nu-i oare Cuvântul lumină?"

Poemul e scris cu o floare, cu o floare de henga, semn al unei maturităţi poetice pe deplin dobândite.