Horia Gane
Puntea de hârtie
Editura Cartea romănească
Și despre poemul Elena adunat într-o carte manuscris

 

 

Horia Gane este un poet cunoscut și neocolit de critica literară. S-a scris despre el ca despre un far de noapte care luminează precum luna, cu un singur obraz, un naufragiu. După instalarea surdinei, cuvintele devin trecătoare, uneori parcă nici nu s-au spus. Poetul și-a văzut de treabă și s-a pomenit Horia Gane, un călător singuratic pe Puntea de hârtie.

Poemele din această carte sunt zidite din cuvinte cu scară interioră, coicănel, scăriță, după ureche. Cititorul aude un murmur și se lasă furat de acesta, până când un cuvânt de porțelan i se sparge pe timpan. O plăcere, să zicem, dacă ar fi vorba de sens, dar de cele mai multe ori e vorba de nonsens, adică adună ce poți. Uneori această poveste seamână cu o transfuzie de sânge de toamnă, vom mai bea vin, vom mai mânca pastramă, alteori, totul e o vraiște de frunze bolnave de hepatită. "Iubirea o aprinzi seara,/ când sînt întreg alcătuit/ din gînduri. Butucii ard/ în vatră flăcări vechi./ Împreună, realitatea pierdută,/ trupurile ne vorbesc despre noi/ și poate e adevărat. Mi-ar trebui o peșteră acum,/ drept umbră, să mă înțeleg." Pare clar că este vorba despre un viitor din trecut. Iată o altă alcătuire poetică pentru o săritură cu plasă: "Pe podul de lemn,/ nerăbdătoare copite./ O frunză-i un verb./ Caii sînt ultimii noștrii haiduci."

Horia Gane pare a fi într-un permanent dialog cu cineva, un cineva , care știe poemul așa cum a fost el scris, poetul fură câte un vers, câte un vreasc și așteaptă reacția. Omul tace, nici Dumnezeu nu cere. "Îngenunchez ca o carte,/ țin în brațe un prunc./ "Vino1... Vino!" o rog./ Pînă și zidul e-o mască./ Într-un loc al ființei/ dorința de moarte-i mai mare/ decît în altul./ Dar nu vine. Parcă/ sînt după degetul lui Dumnezeu./ Mi se vede numai poezia. " Spre Nord, spre Sud..." este un poem care poate face parte din orice antologie de poezie universală. Voi cita doar prima strofă:" Și cum ne așezam noi casa,/ numai pe puuncte cardinale,/ și cum în zori, acestea,/ ne părăseau plecînd pejos,/ spre Nord, spre Sud,/ spre Est, spre Vest,/lăsîndu-ne în văzul lumii/ în timp ce noi ne mai iubeam." Horia Gane nu depășește pe nimeni, el se autodepășește, fară să știe , parcă, că aceasta înseamnă o floare de "nu-mă-uita".

*

Poemul "Elena", poate fi considerat, cu oarecare îndoială, cel mai bun produs poetic, târziu, dar nu prea târziu, al poetului Horia Gane. Pe la 64 de ani, Gane, se atinge cu înțelepciunea, numărând toate firele de iarbă din ploapele lui Dumnezeu. Obține un ochi deschis, de o mare tritețe, dincolo de întrebări și răspunsuri, un fel de acceptare necondiționată a parantezei, grădinița cu straturi de flori și înfrângeri, unde umbrele se altoiesc între ele cu pagube cosmice.

Tonul melancolic, ușor cardiac, împinge poemul înspre o iertare definitivă, în nouă cânturi:" Acum însă ninge atît de tihnit ca și cum cineva pune fiece fulg într-un spațiu etern./ Acum mi-amintesc de-o furnică pe care-am văzut-o plăngînd de atâta înserare./ Acum sunt momentele mele de taină și-acelea în care, precum un copil,sufletul meu se ascunde-n poem speriat de atâta splendoare./ Ai șaizeci de ani, ți-este ggândul mâhnit-înțelegi că nici când nu ți-e dat să te-ntorci unde-ai fost fericit- ci doar amintirea ca vasul ciobit pe care femeia nu vrea să-l arunce și-l pune-n ulucă./ Un gard înconjoară o casă, rezumă o viață./ Un sâmbure de întuneric îmi surpă, grăbit, lumănarea./ Dar, Doamne nu-i oare Cuvântul lumină?"

Poemul e scris cu o floare, cu o floare de henga, semn al unei maturități poetice pe deplin dobândite.