Ioan Es. Pop
Pantelimon 113 bis
Editura Cartea Românească, 1999

 

 

Ioan Es. Pop este un fel de iarbă rea, care crește între un noroc mic și un "rău gras și gros care-mi dădea putere." O astfel de vocație este vecină cu bucuria de după o mare nenorocire, când oamenii, parcă, sunt mai oameni și se pupă, chiar, în bot. Mai departe dăm peste adevăratul motiv al spovedaniei:" viața mea a mers prost, dar nu mă cred/ un om pedepsit, ci mai degrabă/ doar nepedepsit îndeajuns./ și cred că n-am râvnit prea mult când am visat/ că voi îmbrăca o sutană și voi face sub ea/ tot râul din lume, un soi de popă în pântecele căruia/ dospesc alcooluri vrăjmașe,/ popă cu un ochi de bou, mare și alunecos, care se scurge după femeia altuia,/ și în timp ce predică suduie de mama focului,/ iar apoi se întoarce acasă sub pod,/își îmbracă zdrențele de toată săptămâna,/cade în genunchi și hohotește,/ știind că nimeni nu poate fi iertat."

Cine citește această carte pănă la capăt , dă nas în nas cu poetul, cu adevăratul Ioan, botezătorul tuturor viciilor cunoscute și necunoscute. Omul care răscolește în gunoiele lumii aduce până la urmă, un fel de iertare de pripas, o floare de pus în priza putrefacției, la care ajungi pe picioroange, de nefăgăduit într-o altfel de singurătate. Lumea fără lacrimă în care se mișcă poetul, e băntuită de bizarerie, înțelegând prin aceasta o realitate fără afiș, o viață praf, chiar și alcoolul se taie în prescurtarea salivei.Mă întreb unde stă Dumnezeu în poezia lui Pop. Pentru că despre poezie e vorba. Poate și de nebunie.O luciditate de lună plină îmbogățită de sclipătul lamei de cuțit. De un astfel de om ți se face dor de groază. La urma urmei pielea e un lux, se poate trăi descheiat la toți nasturii. Desigur umorul duce spre nănești, un poem-sat, care nu poate fi citat decât în întregime.