Rozeuscate

Ca mâine văd cum articolul acesta va fi arătat drept exemplu de gazetărie clasică și fără acoperire. Fiindcă, nu-i așa, nu e mare lucru dacă un câine mușcă un om, interesant e ca un om să muște-un câine. Acum câțiva ani aterizând eu pe alt continent, am fost dirijată prin telefon de către un prieten în toate micile probleme ale vieții: cum să-ți faci un cont în bancă, de unde trebuie să-ți cumperi laptele, plapuma și aparatul telefonic, pe unde s-ar putea găsi ceasuri deșteptătoare, și cum îți plătești chiria. Mi-a economisit săptămâni de alergătură și probabil ani de viață nervoasă scutindu-mă de umilința de a afla prin încercări, erori și întrebări jenante toate cele ale vieții de zi cu zi într-o lume mie străină.

Câteodată în aceeași poziție mă găsesc scriind această rubrică, utilă poate sociologului pe Internet, dar, mai des, cred eu, navigatorului de toată ziua care din hoinărelile mele și pățaniile lor banale, poate afla câte ceva. Si dacă legăturile rupte cândva cu alice77 vor fi fost prea puțin interesante, povestea rozeloruscate poate că vă va explica câte ceva când veți fi primiți cu suspiciune nejustificată sau cu o animozitate de neexplicat prin locuri pe unde au trecut alții de-ai noștri.

Seară toridă, în care două vorbe și-un cuvânt aruncate fără chef pe vreun chat sunt maximul efort dintre două respirații. Cu toate acestea, rozeleuscate apar de niciunde să mă întrebe impetuos dacă sunt chiar româncă, dacă locuiesc chiar în România și dacă vreau s-o ajut. Cei trei da fiind repede dați, mi se face un scurt istoric. E vorba de o tânără americancă, de doi ani căsătorită cu un român, așteptând un copil și disperată fiindcă își bănuiește soțul de bigamie.

Mă trezesc din zăcere cât să mă întreb dacă și ce fel de nebunie va mai fi și asta. Am întâlnit destui psihopați pe Web ca să dau repede pașii îndărăt la bănuieli. Dar literele de dincolo sunt convingătoare și nimic din ce-mi spune nu pare sărit de pe fix. Mi se cere telefonul, ezit suficient de mult cât să dau de înțeles că nu-mi face plăcere, dar mi se aduce aminte că am acceptat să ajut. Așa că ies de pe linie gândindu-mă că iar ma bag singură-n bucluc și că nebuna nu-mi va mai da pace cine știe câtă vreme. Și-mi trece destul timp să mă întreb și cât mai costă la RomTelecom schimbarea unui număr... până chiar mă sună.

Rozeleuscate au o voce caldă și vădind un efort de a-și abține emoțiile. Mai îmi e clar că a intuit bănuiala mea și, prin urmare, și-a făcut lista cronologică a descoperirilor conjugale (rozele nu vorbesc românește, așadar corespondența soțului, până atunci dezagreabil doar prin bețivăneală, e un mister). Ce spune pare suspect de logic, perfect în creșterea în timp a bănuielilor ei și coerent în ceea ce privește faptele. S-o ajut direct mi-e peste mână, dar ceva se poate, și se poate indiferent dacă rozele sunt sau nu țicnite. In urbea X, unde ar fi presupusa soție dintâi a proaspătului cetățean american via mariaj, cunosc un avocat. Ii dau deci telefonul urmând să aștept.

Imi rămâne o zi și-o noapte de caniculă să rumeg telenovela tristă. Insă găsesc destule de făcut până să nu vă plictisiți aflând deznodământul. Concetățeanul nostru era într-adevăr însurat, avea chiar doi copii, de divorțat nu socotise necesar. Nu-i era greu omului să întrețină o familie din banii alteia. Rozele mele nu erau nebune, iar foaia de stare civilă a eroului nu mai lăsa îndoială.

Cum s-a terminat? Nu mai are importanță. Ar și dura prea mult pentru un simplu document de Web ce se vrea rubrica aceasta. Mă-ntreb numai, mă-ntreb numai încă dacă sunt sau nu vinovată pentru ciuda și rușinea ce-am încercat, pentru sentimentul dezagreabil pe care-l încerc de câte ori rozele îmi mai scriu.

Nora Vasilescu