Zvera Ion
Copilul -Cafea
Editura Vinea-2000
 

Un debut. Lucrul acesta nu prea are importanță," boule" , pentru că, între copertele acestei cărți există o piele de broască râioasă, pe care când pică o lacrimă de cafea, ori scrumul de țigară, chielea naibii se transformă în zână și ce credeți că spune: "Dumnezeu nu mai există,/ de-aia corăbierii se lasă jecmăniți/ mai ales seara și mai ales de perle."

Să plângi o zeamă de scoică pietrificată, să pui un pandantiv la gâtul lumii la 18 ani, e o scofală, ce zici bijutierule? Zvera e o fată Ion. Poezia ei are mai multă treabă cu praștia, decât cu păpușa cu rochița pătată de flori. Un fir aspru de lână țurcană trece prin poezia aceasta, viața e străbătută cu marfarul și cu briceagul deschis, în timp ce pe foița de Karpați se tipărește o nouă reclamă a vieții: "nu mai există moarte, prostule "

E greu să găsești versuri memorabile, dar peste tot dai de poezie. Sunt unii oameni, care atunci când vor să-ți spună ceva de bine, te înjură și, culmea, chiar reușesc să te facă să te simți bine. Cred că Zvera face parte din această categorie. Ea încearcă să vindece, în general, măruntaiele, acolo unde se fabrică fierea, o preajmă greu de suportat, plină de oglinzi sparte și pungi de fătat aurolaci.

Ai senzația că florile sunt un cusur pe lumea asta, în spatele lor se ascunde Marele Bilet De Voie al maculării din rărunchi. Această confruntare între trusa de farduri și usturoaiele bucătăriei, provoacă o mireasmă de margine de drum la ora trei, când bâlbâita, impostoarea, daria - doica, maria -fumătoarea, mă-ta și tat-tu se adună sub rochița rândunicii să-i pupe câlcâiul ei, de Zvera.