Lucian Vasiliu - Lucianograme
Editura Axa Botoşani-1999

Despre Lucian Vasiliu se pot spune foarte multe lucruri dar, el rămâne, un evadat de seamă din orice eprubetă opzecistă, indiferent de farmecul sedimentului. Sprijinit în rugăciune, ca un fir de iarbă pe vânt, Lucian Vasiliu ştie că nu toate cuvintele fac, că unele dintre ele, trec prin poem ca şi cum nu au treabă cu auzul cuiva şi tocmai pe acestea, pare, să le iubească mai mult.

Zicerea nu are oră, dar duce la timp. "Vai, vremea cum trece/ rostogolind în abisuri/ sfintele cercuri:/ joi, vineri, sâmbătă,/ duminică, luni, marţi, miercuri..." Şi totuşi, există un clopot pe lângă care nu poţi să treci fără să-l loveşti, măcar o singură dată cu tâmpla: "Şi ce mai scrie Vasiliu, se-ntreabă încă delatorii/ cu inima în ghipsuri hibernale, cu feţele hirsute/ cu mâna dreaptă ne-nvăţată drept a scrie,/ cu gurile incendiate de arhivele imunde?"

Protestul nu este otrăvit, îşi arată, însă, ochiul după foc. E bine în poezia lui Vasiliu, dai peste ploi calde şi furtuni de zăpadă, peste munţi şi bărăgane şi se ţin după tine tot felul de ecouri de sub rochiţa rândunicii. Lucian Vasiliu iubeşte de aproape, nu din vis. "Creşte iarba, şarpe virgin/ Monahul se închină în domuri,/ pe Rin/ Muşc sfârcul inimii tale/ ca pe un crin..." Se pare că o umbră a rămas netrecătoare, cine ştie? "Îmi amintesc/ ca prin viscol de tine/ înaltă şi visătoare/ Desenai la fereastră/ chipul/ zilelor în mişcare..."

Poetul este deschis ca o cruce, care arată spre toate întâmplările lumii deodată, dar dincolo de aceasta:" Fiecare se gândeşte/ la propria casă natală/ fiecare îşi îngroapă faţa/ în proprii părinţi..."