Lucian Vasiliu - Lucianograme
Editura Axa Botoșani-1999

Despre Lucian Vasiliu se pot spune foarte multe lucruri dar, el rămâne, un evadat de seamă din orice eprubetă opzecistă, indiferent de farmecul sedimentului. Sprijinit în rugăciune, ca un fir de iarbă pe vânt, Lucian Vasiliu știe că nu toate cuvintele fac, că unele dintre ele, trec prin poem ca și cum nu au treabă cu auzul cuiva și tocmai pe acestea, pare, să le iubească mai mult.

Zicerea nu are oră, dar duce la timp. "Vai, vremea cum trece/ rostogolind în abisuri/ sfintele cercuri:/ joi, vineri, sâmbătă,/ duminică, luni, marți, miercuri..." Și totuși, există un clopot pe lângă care nu poți să treci fără să-l lovești, măcar o singură dată cu tâmpla: "Și ce mai scrie Vasiliu, se-ntreabă încă delatorii/ cu inima în ghipsuri hibernale, cu fețele hirsute/ cu mâna dreaptă ne-nvățată drept a scrie,/ cu gurile incendiate de arhivele imunde?"

Protestul nu este otrăvit, își arată, însă, ochiul după foc. E bine în poezia lui Vasiliu, dai peste ploi calde și furtuni de zăpadă, peste munți și bărăgane și se țin după tine tot felul de ecouri de sub rochița rândunicii. Lucian Vasiliu iubește de aproape, nu din vis. "Crește iarba, șarpe virgin/ Monahul se închină în domuri,/ pe Rin/ Mușc sfârcul inimii tale/ ca pe un crin..." Se pare că o umbră a rămas netrecătoare, cine știe? "Îmi amintesc/ ca prin viscol de tine/ înaltă și visătoare/ Desenai la fereastră/ chipul/ zilelor în mișcare..."

Poetul este deschis ca o cruce, care arată spre toate întâmplările lumii deodată, dar dincolo de aceasta:" Fiecare se gândește/ la propria casă natală/ fiecare își îngroapă fața/ în proprii părinți..."