Fereastra de aruncat singuratatea

Alice77 m-a cunoscut demult - după Dumnezeu știe ce criteriu, a ales profilul meu și a început să-mi scrie. Sau să-mi trimită mesaje "instant". Inițial i-am răspuns doar. Nu cu multă răbdare, eu, fiindcă mereu eram gonită, ba, de lipsa de vreme, ba, de costurile telefoanelor, ba, de proasta calitate a conexiunii. Pe urmă însă am început să dau răspuns insistențelor ei. Mi-aducea aminte de multe de acolo, de țara ei. Apoi îmi povestea atâtea din viața de colegiu și rezist greu la ast fel de narațiune. Să mă fi lăsat... nu, nu pe lângă boi, dar student o viață, nu mă supăram.

Așa se face ca Alice77 a devenit parte nelipsită de câte ori mă așezam să desfac poșta schimbam și câteva cuvinte. Povești. Intr-o seară însă mi-a povestit despre credința ei. O religie care refuză doctorii, medicamentele și orice fel de intervenție sanitară modernă, o religie care crede că tot ceea ce trebuie să știm despre sănătatea noastră este deja spus în Biblie.

- Si copiii sunt crescuți în această credință? întreb năucă.
- Da.
- E legal?
- Da.
- Tu te-ai convertit la această religie fiindcă ai vrut, nu? Dar ei n-au nici un șansă. Afară de asta stai să garantezi sănătatea unui copil cu Biblia și numai cu ea?
- Da, îmi răspunde, câteodată e riscant. Adică știe!

Nu mă îngrozesc propriu-zis, nu mă oripilez, sunt pur și simplu blocată. Imi dă câteva adrese unde să citesc mai mult despre ei. Inchei conversația cu același sentiment ciudat de blocaj mental. Peste două zile îi povestesc unui prieten. De ce nu-i spui că e criminală? Ripostează. Cum să-i spun? E legal ce fac ei. Iar ea crede cu adevărat. Conform propriilor mele norme cred și eu. Nu e proastă să bănui că nu înțelege. Sunt și riscuri, sunt vorbele ei.

Vine seara și Alice77 îmi trimite mesaj. Inchid fereastra și nu răspund. Trimite multe mesaje așa. Mă întreabă dacă mi s-a întâmplat ceva, dacă sunt tristă, dacă am ceva cu ea, dacă o urăsc. Mă fac invizibilă pentru ea dar tot nu știu ce să răspund.

A trecut aproape un an. Alice77 continuă să-mi scrie. Nu pot renunța la acel screenname, prea multă lume știe că e cel mai sigur mijloc de a-mi transmite vești. Mă întreabă încă dacă o urăsc. Din când în când îmi trimite câte o floare. N-o urăsc, știu că n-o urăsc, dar nu-i pot vorbi, să-i explic mi se pare redundant, gândurile spre ea îmi atârnă ca un cablu rupt pe perete.

Nora Vasilescu